Am avut ziele trecute o primă discuție cu Vlad, cel a cărui poveste știam de mult timp că vreau să o aflu și să o pun pe hârtie. Frânturi din ea văzusem în mediul online, însă la fel ca mai tot ce vedem în social media, era doar vârful unui iceberg (sau aisberg, dacă vă place mai mult). Zilele trecute, Vlad mi-a făcut un tur al apelor din jurul propriului său iceberg, dacă e să continui metafora, prezentându-mi viața sa de până acum, în linii mari. Vă spun, apele sunt atât de înghețate încât m-au lăsat deseori fără cuvinte (iar mie pot să spun că mi se întâmplă extrem de rar să nu îmi găsesc cuvintele).
De obicei, cu fiecare dintre persoanele care acceptă să își spună povestea pe acest blog, mă aud la telefon – de fiecare dată unicornii cu SM au fost dintr-un alt oraș, așa că cel mai eficient era să ne auzim la telefon. Prima discuție, desigur, de cunoaștere: povestim în mare despre viața lor, ca eu să îmi fac o idee despre cum au evoluat lucrurile și să pot creiona structura poveștii. Asta ajută mult la formularea întrebărilor pentru discuțiile viitoare, care spuneam și cu alte ocazii că nu sunt mereu ușoare, căci oamenii retrăiesc momente grele din viața lor.
În această primă discuție, Vlad a ales din prima să deschidă niște uși grele către episoade dureroase din viața lui, ceea ce apreciez, căci denotă încrederea în faptul că voi trata amintirile sale cu delicatețe și respect. Pe de altă parte, m-a ajutat să înțeleg că urmează o poveste cu mai multe coborâșuri decât suișuri, unele mai dure decât tot ce mi s-a povestit până acum. Și, chiar dacă încă nu pot să spun că am aflat întreaga poveste, pot să spun (fără să mă tem că bat câmpii) că Unicornul cu Scleroză pregătește o nouă poveste pe care atât cei care trăiesc cu SM, cât și cei care sunt sănătoși tun o vor găsi extrem de utilă, dacă nu chiar revelatoare.
Pe scurt, despre Vlad
În momentul în care am început să vorbim, adică ianuarie 2025, Vlad are 37 de ani. Merg pe 38, dar mie îmi place să zic că sunt mai aproape de 30, decât de 40, mi-a spus. Din prima discuție, deci, am descoperit în Vlad om glumeț, cu o poftă de viață nemaipomenită, specifică celui care aproape și-a pierdut orice dorință de a mai trăi. Dacă m-ai fi sunat acum jumătate de an, eram alt om. Nu m-ai fi recunoscut, eram într-un loc foarte întunecat din care aveam impresia că nu o să mai ies vreodată. Acum sunt foarte bine, sunt fericit. Târziu, dar mi-am dat seama că am fost un prost, sau poate doar un copil care n-apucase să se maturizeze. Însă acum am cunoscut o nouă parte a mea și cu această ocazie am reînceput să trăiesc.
Am spus mereu că acceptarea esta una dintre primele faze ale vindecării, fie ea și emoțională. Însă ceea ce am impresia că vom înțelege din povestea lui Vlad este că cea mai dificilă formă de acceptare este acceptarea de sine și a unui diagnostic, ori a altor elemente care se află în afara controlului nostru.
Paradoxal, cei mai greu de înfrânt demoni, care provoacă cele mai mari pagube, vin chiar din interior.
