Mi-a plăcut mereu să fiu sinceră și să aștern pe hârtia digitală lucrurile întocmai cum s-au întâmplat, drept care trebuie să revin cu acest post scriptum, să vă povestesc. Teoretic, articolul anterior trebuia să fie ultimul din seria dedicată Ennei, dar nu pot să țin doar pentru mine ceea ce s-a întâmplat după ce am terminat de scris.
Ultima oară m-am auzit cu Enna la telefon, pe tema poveștii ei cu SM, în urma cu câteva luni (să fi fost sfârșitul primăverii lui 2024). Căci așa apar toate aceste articole, în urma a câtorva ore petrecute la telefon, povestind – nefiind din același oraș, e varinata cea mai la îndemână. Atunci am povestit mult, foarte mult, dar apoi, cumva, viața s-a întâmplat și nu am mai apucat să ne auzim. La muncă era mult de robotit, îmi spuneam că nu pot decât să îmi imaginez ca și pentru ea este la fel. Unde mai pui ca pe ea are și un copil mic și activ în preajmă – și știm cu toții ce înseamnă asta. Așa că n-am pus presiune, nici pe ea, nici pe mine. Am lăsat viața să curgă și, atunci când timpul îmi permitea, mă mai întorceam în fața tastelor și puneam pe „hârtie” câte un capitol, câte un paragraf, după cum se putea.
Timpul a trecut și, încet-încet, am terminat de scris capitolele poveștii de viață a Ennei. S-au așternut frumos și nu puteam decât să sper că am reușit să cuprind toate trăirile ei în cele câteva pagini, cu acuratețea pe care o merită. Asta se întâmpla undeva pe la finalul lunii iulie.
August 2024 – ultima săptămâne de muncă înainte de concediul de vară pe care îl așteptam atât de mult. Am tras tare să las lucrurile în ordine și, într-o zi, în timp ce eram în metrou în drum spre muncă, i-am trimis Ennei documentul cu povestea finalizată. Am rugat-o ca atunci când are timp să arunce o privire peste el, să verifice acuratețea poveștii și, desigur, să îmi dea de veste dacă am bușit ceva. M-a anunțat după câteva ore că este ocupată cu niste drumuri și îmi dă de veste de cum reușește să trecă prin material.
15 august – ultima zi de concediu, după o săptămână pe care am dedicat-o aproape exclusiv relaxării. Primesc mesaj de la Enna, în care mă roagă să îi dau de veste când pot să ne auzim și îi propun să ne auzim chiar atunci. Toată relaxarea mea semi-moleșită (a se citi plictisită) s-a transformat aproape instant într-un hype, o bucurie nespusă când am auzit: ieri a fost prima mea zi la noul job.
Pentru a înțelege de unde bucuria, și pot să vă asigur că m-am entuziasmat ca pentru sora mea, trebuie să ne întoarcem un pic în timp, în ianuarie 2024. Atunci am început să vorbim, Enna și cu mine, în ciuda faptului că ea era în „plină sesiune de examinare” în ceea ce privește pășirea pe următoarea treaptă a carierei sale. Despre acest proces am mai spud că este cuprins dintr-o suită de examene complexe (tocmai de aceea când spuneam că este o wonder-woman din viața de zi cu zi, nu exageram cu nimic). Undeva prin februarie, dacă nu mă înșel, a venit ca un trăznet vestea că totul a mers excelent până la ultimul examen, pe care l-a picat fără să îi fie nici măcar ei foarte clar unde greșise. Cert e că toată munca ei se dusese pe apa sâmbetei, iar bucuria de a se fi numărat în primii 150 de candidați din 6000 la nivel național pălise la fel de repede cum se stinge un bec în momentul în care apeși pe întrerupător.
În fine, viața a mers înainte și, în ceea ce mă privește, Enna își vedea în continuare de cariera ei. De fiecare dată când ne-am auzit, îmi povestea cu sufletul strâns despre experiența ei cu Scleroza Multiplă și detaliam fiecare episod din viața ei cu SM. CE NU ȘTIAM EU este că în tot acest timp, acest om minunat și incredibil de ambițios se apucase din nou se învățat și se înscrisese la o nouă sesiune de examene. Exact, nici nu a apucat să se usuce cerneala pe acea hârtie unde scria „respins” în dreptul numelui ei, că ea s-a și apucat de treabă. Nu avea să se dea bătută. Mai avea multe de demonstrat și nu plănuia să lase un „respins” să îi limiteze ascensiunea profesională. Nu acum, nu așa.
Așadar, cât eu bănănăiam prin București și îmi vedeam de trebușoarele mele, Enna și-a adunat fiecare fărâmă de ambiție și a luat-o de la capăt cu cea mai complicată serie de examene din viața ei. Eu nu pot decât să mă gândesc la faptul că din pricina unor probleme personale nu mi-am dat disertația la momentul potrivit (acum 10 ani, deja) și mai bine de jumătate din timpul ăsta m-am tot mințit că, poate, cândva. Între timp am renunțat cu totul. Dar nu și Enna. Ea nu a lăsat timpul să treacă inutil pe lângă ea, nu a stat să își plângă de milă, no, Sir! Avea un obiectiv de îndeplinit și zero timp de pierdut.
Așadar, câteva luni mai târziu a trecut cu brio peste cea mai mare provocare a vieții ei profesionale, iar acum a ajuns, în sfârșit, în acel punct al carierei la care visa de când era pe băncile facultății. Tu îți dai seama, Sonia? Acum trei ani de zile eram într-un scaun cu rotile și mă rugam să pot să îmi practic meseria în continuare. Umblam prin Craiova și mă uitam ce judecătorii au rampe pentru fotoliile rulante, în cazul în care nu mă mai ridic vreodată din el. Și astăzi, iată-mă, pregătindu-mă pentru cea mai mare și frumoasă provocare profesională la care puteam visa. Nici nu îmi imaginam…
I-am spus si ei cuvintele pe care urmează să le scriu aici: uneori, cei din jur văd cu mai mare ușurință valoarea pe care o avem, astfel că cel mai dificil este să ne dovedim chiar nouă înșine cât suntem de puternici. Însă Enna a mers mai departe atât, a demonstrat pentru noi, toți, nu doar pentru sine că o persoană care trăiește cu o condiție medicală sensibilă poate în continuare să regăsească cea mai bună varinată a sa, ca profesionist, mamă, soție, colegă, you name it. Că cea mai periculoasă piedică este chiar cea pe care ți-o pui singur. Că dacă îți dorești și ești hotărât, găsești resursele necesare să îți îndeplinești obiectivele. Că nu ești cu nimic mai prejos dacă ești femeie. Că, în foarte mare măsură, totul depinde de tine, atât timp cât nu te dai bătut.
