În rândurile de mai jos veți citi povestea lui Vlad cu scleroza multiplă, așa cum s-a întâmplat ea. Ce este diferit în cazul lui (față de poveștile anterioare) este că pe măsură ce veți citi mai mult, în mintea voastră vor rula, de fapt, două filme, a două povești: povestea lui „cum a fost” și cea a lui „cum ar fi fost dacă”.
Filmul 1: cum a fost
După două săptămâni de la internarea în Suceava mi-am revenit complet și mi-am văzut de viață. Am fost convins că ceea ce am trăit a fost doar un episod izolat și că medicul (care, de altfel, mă ajutase să scap de amorțeala din picioare) s-a înșelat în privința mea. N-am mai mers la Iași, n-am mai făcut nici un demers medical. Eram din nou bine.
În 2012, surpriză: m-am trezit din nou cu parestezie, de data asta la mâini. Mi-am dat seama că, totuși, s-ar putea să fi avut dreptate medicul din Suceava, așa că i-am urmat sfatul și m-am dus la Iași, la centrul SM. Acolo am întâlnit-o pe doctorița mea, căreia pot să spun că îi datorez viața. Chit că îi spuneam continuu că eu mă simt bine, ea insista să îi dea dreptate medicului din Suceava și mi-a recomandat să intru în Programul Național, pentru a începe urgent tratamentul cu Interferon.
Acum, Sonia, știu că sună ciudat, dar tocmai faptul că în genere eram bine îmi lăsa impresia că boala asta nu-i atât de serioasă și, de foarte multe ori, să cred că de fapt nu am nimic. Nu puteam cuprinde cu mintea mea cum e posibil ca eu să am o boală care sună atât de urât și despre care nu știu prea multe, dar în fapt, să nu simt nimic? Era o contradicție între diagnosticul de pe hârtie și ceea ce simțeam.
(Paranteză: apropos paralela cu de sistemul totalitar, de care povesteam în capitolul anterior, sună cunoscut? Îți lasă impresia că puterea e la tine, când, de fapt, încearcă să te controleze).
La momentul respectiv mi s-a părut o prostie să urmez un tratament medicamentos, când eu eram bine. „Lăsați-mă-n pace, eu nu bag chimicale în mine” – cred că așa i-am și zis doctoriței la momentul respectiv. Am plecat de la spital hotărât să nu intru în programul national. M-am mai interesat în stânga și-n dreapta cu privire la boală și tratamente, dar nu mă regăseam în nici unul dintre cazuri. Așa că am continuat să îmi văd de viață.
Acum, când mă uit în urmă, îmi dau seama că în următorii 8 ani am dus viață de boier. În 2020, însă, viața mea a fost dată peste cap, în mod iremediabil, de un alt puseu. De data aceasta, m-am întors plângând la doctoriță, rugându-mă de ea să mă ajute să intru în Planul Național de tratament. M-a ajutat și am intrat. Dar din multe puncte de vedere era prea târziu.
Filmul 2: cum ar fi fost dacă
După discuția în care Vlad mi-a povestit despre primele sale episoade cu scleroza multiplă, cred că am stat vreo jumătate de oră și m-am tot întrebat „Cum ar fi fost dacă?”. Știu, pentru el e tardiv să își pună aceste întrebări, căci nu poate da timpul înapoi și nu poate schimba deciziile luate cu ani în urmă. Pentru voi, cei care citiți, însă, s-ar putea să nu fie târziu. Tocmai de aceea, vă las mai jos întrebările care au croit în mintea mea un alt scenariu: cel care ar fi putut să se întămple dacă. Îmi permit să fac asta pentru cei care ajung la acest articol și sunt în momentul în care trebuie să ia decizii, dar și pentru că știu că Vlad a înțeles lecțiile primite de la viață, s-a împăcat cu acestea și nu îl va răni această perspectivă a lui „cum ar fi fost dacă”.
Așadar, imaginați-vă că filmul 2 răspunde la întrebările:
- Cum ar fi fost dacă în 2011 ar fi mers la Iași, să continue investigațiile?
- Cum ar fi fost dacă ar fi tratat cu mai multă seriozitate diagnosticul primit în 2012?
- Cum ar fi fost dacă cei 8 ani, până la puseul care i-a schimbat viața (urmează să vedeți cum), s-ar fi tratat pentru a opri evoluția bolii?
- Cum ar fi fost dacă diagnosticul primit în 2012 i-ar fi ridicat niste semne de întrebare și ar fi urmărit nu doar starea fizică, ci și cea mentală și emoțională?
Și ultimele întrebări, dar cele mai importante: Cum ar fi fost dacă Vlad și eu și toți cei din jur am fi știut mai multe despre bolile neurologice și semnele ei? Cum ar fi fost pentru noi toți dacă am fi considerat că prevevenția nu este doar un cuvânt oarecare din dicționar? Cum ar fi fost dacă dincolo de starea fizică, ne-am fi uitat mai des la cea psiho-emoțională?
Cu toții ne uităm la starea fizică, preponderent; apelăm la ajutor doar dacă ne doare ceva, ne este afectat vreun simț ori avem vreo senzație ciudată care ne oprește din a ne desfășura activitățile zilnice, așa cum o facem de obicei. Însă un semnal important, pe lângă starea fizică, este cea mintală. Pentru Vlad, sănătatea mintală (senzația permanentă de furie și, probabil, depresia nediagnosticată) ar fi putut fi un indiciu că diagnosticul pus de medici, scleroza multiplă, era pe bune.
