La un moment dat în discuția noastră, Vlad a zis: Doamne, ce sentiment minunat e să te ridici de la pământ! Aceasta va fi tema articolului de astăzi: cum să te ridici, când ai crezut că locul tău e acolo, jos.
Fiecare dintre noi, slava Cerului, e diferit de cel de lângă, ceea ce înseamnă că, pe bună dreptate, fiecare are nevoie de puncte de sprijin diferite pentru a se ridica. Pentru Vlad, care se afla în cea mai cumplită perioadă a veții sale, sprijinul au fost oamenii. Sigur, oamenii au fost mereu acolo, doar astfel a putut supraviețui acestei perioade; fosta soție, fosta soacră, copiii, cunoștințele, chiar și preotul din acea zi fatidică l-au ținut pe linia de plutire în tot acel timp în care el s-a pierdut pe sine. Însă în momentul în care a preluat frâiele propriei sale vieți și a început să accepte sprijinul, viața lui s-a schimbat.
Revin un pic la Alexandra, cea care deținea cafeneaua și care, apropos, mi-a cerut să merg zi de zi la o cafea, gratis, doar să fac mișcare. Salvarea mea a venit în primul rând datorită ei, căci simplul fapt că m-a dus cu ea la întâlnirile In Business mi-au schimbat total parcursul în viață. Sigur, oamenii de acolo au fost extrem de drăguți, m-au ajutat fiecare cum au putut. O doamnă m-a chemat la magazinul său de optică medicală și mi-a făcut ochelari, apoi mi-a făcut o poză și a împărtășit povestea mea pe Facebook, alături de mesajul că sunt în căutarea unui job. Cert e că am primit multă căldură și o mulțime de încurajări și pentru toate îi sunt recunoscător Alexandrei.
Într-un final, am primit și un telefon, o invitație la interviu, la o firmă de transporturi. Ce m-a surprins a fost că înainte cu o zi de a avea loc interviul m-au sunat să mă întrebe dacă sunt deplasabil, sau vin ei la mine. Am înnebunit, de surpriză, nu altceva. Mi-am dat seama că sunt serioși. Am mers la interviu și apoi am urmat primii pași ai angajării – căci această companie are o politică foarte mișto: trei zile mergi la birou și doar observi mediul, activitatea, tot. Să vezi dacă îți place. Din nou, am pornit pe drumul ăsta cu o mie de temeri, din nou am intrat în mediul acelei companii cu capul plecat, căci îmi era jenă de mine. În foarte scurt timp, însă, oamenii m-au ajutat să ies din cochilie și să fiu eu însumi.
Din nou, Vlad și-a dat voie sa audă ce spune lumea cu adevărat, iar realitatea îi prezenta o imagine total diferită de cea pe care și-o construise în minte: oamenii nu îi judecau dizabilitatea, ci îi admirau puterea. Nu îl priveau ca pe „omul bolnav”, ci ca pe „omul care în ciuda bolii vrea să facă ceva, să fie mai mult”. A descoperit că admirație îi ofereau cei din jur, nu judecată.
Încă din primele zile m-a luat team leader-ul sub aripa ei, mi-a arătat ce și cum, m-a ghidat. Ba chiar s-a dus la șefa noastră și i-a spus Eu îl vreau pe Vlad în echipa mea, neapărat și nu s-a răzgândit nici o clipă. Și să ne înțelegem, era clar că nu avea să îi fie tocmai ușor cu mine, aveam probleme locomotorii (bine, și acum am), mâinile îmi funcționau mai încet (să nu uităm că eu fusesem într-un punct în care nu puteam ține un pix în mână, ori folosi un mouse cu ușurință). Acum, iată, lucrez de luni bune, mă descurc bine și team lead-ul continuă să aibă grijă de mine la tot pasul. La firma asta de transporturi postez anunțuri și interacționez cu șoferii, negociez și programez curse. Muncă de băieți, ai spune, dar suntem 3 bărbați și multe doamne.
Ce vreau să punctez, însă, e următorul lucru: pe mine, socializarea m-a salvat! Faptul că merg la birou, petrec timp cu colegii, îmi folosesc creierul pentru activitățile zilnice, interacțiunile cu șoferii, toate astea m-au salvat. Asta m-a ajutat cu adevărat să mă ridic, să mă repun pe picioare și ce sentiment minunat e ăsta! Oamenii mi-au readus încrederea că pot și mi-au reconfirmat că sunt un și eu om normal, ca oricare altul. De multă vreme, ani de zile nu mă mai văzusem așa. Mă identificam cu dizabilitatea și atât, nu mă vedeam bun de nimic. Însă în momentul în care am ieșit din nou în lume am înțeles că nu este așa.
În încheiere, revin un pic la încredere (da, știu că am vorbit o grămadă despre ea în articolul trecut). Dar, ca idee, chiar dacă ne este extrem de ușor să o pierdem (pe ea, încrederea), este extrem de complicat să o redobândim. De aceea, iată, uneori e foarte bine să îi ascultăm pe cei din jur, căci adesea ei văd acea versiunea a noastră de dincolo de dizabilitate, frustrare sau complexe. Da, cei mai mulți dintre cei din jurul nostru se ghidează după prejudecăți. Însă uneori nu ei, ci noi ne suntem cei care folosesc o critică distructivă, iar schimarea acestui comportament toxic față de noi înșine este doar în mâinile noastre.
