Altruismul estpe una dintre cele mai frumoase dovezi de iubire (și, atenție, prin iubire nu mă refer doar la cea de cuplu). Pe de altă parte, probabil cel mai frumos tip de ajutor este cel care apare în mod nesperat, chiar și atunci când tu nu știi sau nu poți să îl ceri. Iar acest tip de ajutor este, în sine, o dovadă de altruism.
Într-un context meschin, în care totul părea că merge din rău în mai rău, marele noroc al lui Vlad a fost că a avut în jurul său oameni. Și când zic oameni, mă refer la acele persoane care au acel complex de calități care îi deosebește de alte ființe: grijă pentru aproapele, atenție, bunătate, altruism și așa mai departe. Chiar dacă el nu neapărat vedea sprijinul primit, el nu doar că a venit necondiționat, ci a venit în ciuda lipsei lui de reacție la acesta.
Am spus-o și o repet: am învinovățit-o mult pe fosta soție, pe nedrept. Eu o acuzam, căci mă simțeam abandonat, în schimb ea a fost printre cei care m-au ajutat în mod constant, cu tot ce aveam nevoie, dincolo de îngrijirea copiilor: drumuri la medic, cumpărături, sfaturi și vorbe bune atunci când eu eram căzut la pământ. Extrem de mult m-a ajutat și încă o face. Și cel mai nedrept e că eu, în ciuda a tot, după ce a murit mama, am ajuns de-a dreptul să o urăsc. De fapt, am aflat mai târziu, eu nu o uram pe ea, ci uram sentimentul de singurătate și faptul că știam că n-am fost mereu așa. Uram faptul că avusesem familia aproape, iubire, atenție… și le-am pierdut.
Cum spuneam: altruism. Jos pălăria (și acum știu că și Vlad e de acord cu mine) pentru femeia care nu l-a lăsat baltă nici atunci când el răspundea gesturilor ei de ajutor, cu ură.
Dar vrei să îți spun ceva? Cu tot respectul și toată recunoștința pentru ajutorul fostei soții, un ajutor poate chiar mai mare în toată perioada asta a venit de la o persoană pe care nici tu, nici cititorii n-ar ghici-o, vreodată: fosta soacră.Te-am închis la faza asta, nu?
Da, m-a închis. Cred că în momentul în care mi-a spus asta, mandibula mi s-a izbit de podea 😊. Nu mă așteptam.
După moartea mamei, fosta soacră mi-a devenit mamă. Și acum mă sună mereu, aș scrie un capitol doar despre ea. Câte a facut femeia asta pentru mine, nu știu cum să îi mulțumesc. Asta înseamnă că nu am fost un om rău, totuși. E incredibilă femeia asta. Ea mi-a simțit singurătatea și după atâția ani de la divorț, ea în continuare mă sună și mă întreabă ce fac, cum mi-a fost ziua. Acum, că mi-am revenit la starea mea obișnuită, simt că e cu adevărat bucuroasă pentru mine. Și când mi-a fost mai greu, a fost acolo. Să înțelegi mai bine ce suflet mare are, ea a venit să îmi aducă cele necesare la ușă, când nu puteam să mă ridic să merg până la magazin.
Îmi dau seama că ea a contribuit foarte mult la procesul meu de recuperare, pentru că eu mă luptam zi de zi cu acea frică de abandon care m-a distrus, iar ea îmi demonstra zi de zi că nu sunt al nimănui. Îmi dau seama că am pus, probabil, o presiune destul de mare pe ea, căci eu ajungeam chiar în punctul în care mă temeam dacă nu mă suna fosta soacră în vreo zi. Și sunt convins că mi-a simțit teama și a făcut tot posibilul să îmi arate că ea e acolo pentru mine. Ce să mai, fără ele două… nu știu ce mă făceam. Ajutor primeam și de la alte cunștințe, dar ele două erau acolo în mod constant.
Lecția pe care o iau eu din această poveste este una foarte frumoasă: aceea că încă putem avea încredere în oameni și în bunătatea lor. Iar faptul că, în cazul lui, ajutorul cel mai mare a venit din două direcții total neașteptate sper să fie o lecție pentru noi ceilalți, să avem încredere că putem găsi binele în cei din jur. Trebuie doar să vrem să îl vedem, să îl primim, să îl acceptăm în viețile noastre.
