Capitolul anterior, știu, nu pare să prezinte un aspect foarte grav. Sunt de acord cu voi, putem foarte ușor să spunem că Vlad probabil că a văzut venind acest moment, că în tot timpul petrecut în București ar fi putut să-și pregătească discursul și să reducă tot stresul. Așa e, însă dacă ar fi gândit lucrurile atât de clar la momentul respectiv, probabil că nu și-ar fi petrecut mai bine de doi ani din viață petrecând cu prietenii, fără să-și facă vreun plan pentru viitor. Pe de altă parte, oricât s-ar fi pregătit pentru acest episod, el era doar începutul a ceea ce avea să devină furtuna emoțională – iar pentru asta n-avea de unde să știe că trebuie să se pregătească.

 

Revederea cu mama, în care i-am spus adevărul, a mers fix așa cum te-ai aștepta: a început să strige și să plângă, vedeam sub ochii mei cum o doboară dezamăgirea faptului că am făcut ce-am făcut. Că am mințit-o atâta timp. Și eu, oricât eram de golănaș, o iubeam pe mama și mă durea extrem de tare că o dezamăgesc, dar acum nu mai aveam cum să dau înapoi. Însă la foarte puțin timp după discuția asta (în urma căreia poate că aș fi meritat să nu îmi mai vorbească, să nu mă mai sprijine), am mai primit o veste: iubita mea rămăsese însărcinată.

 

Wow. Acel moment când lipsa de responsabilitate te lovește de două ori.

 

A trebuit să port o nouă discuție cu mama, sigur că iar mi-a fost greu să îi spun că fiul ei intrase din nou în belea și de data asta una pentru care nu era deloc pregătit. Ne-am întâlnit cu părinții ei și am hotărât cu toții ca ea să păstreze copilul și să facem nuntă urgent. Pe noi nu ne deranja deloc partea cu nunta, ne iubeam, deci nu o simțeam ca pe o obligație. Însă cu siguranță la 21 de ani nu mă simțeam pregătit să fiu tată. Cred că e adevărat ce se spune: bărbații chiar se maturizează mai greu. Să nu mă înțelegi greșit, mi-am iubit copilul din prima secundă. Dar tu imaginează-ți, numai, că eram cu capul în nori, încă ancorat în toate tâmpeniile copilărești pe care le făceam în București și brusc m-am trezit că împing căruciorul.

 

Acum, nu știu cum erați voi, însă eu la 21 de ani în mod clar nu m-am gândit la copii. Probabil că, la fel ca și Vlad, aș fi simțit că trebuie să renunț la anii mei de „copilărie” pentru a deveni un părinte responsabil (căci la 20 și un pic de ani, să fim serioși, încă suntem copii, în parte). Mai mult, m-aș fi stresat teribil cu gândul că pentru un copil nu e suficient doar să îl ții în viață; trebuie să investești în educație, să îi oferi lucruri, să îi oferi experiențe și momente care să formeze un viitor adult fericit. Iar în contextul lui Vlad, viitorul nu părea să sune prea bine.

 

Cum să spun, la 18 ani am plecat de acasă, și m-am întors câțiva ani mai târziu, însurat și cu copil. Eram în Suceava, un oraș care oricum nu era doldora de oportunități, nu aveam studiile terminate, așa că nu mă puteam aștepta să îmi găsesc un job care să simt că satisfice nevoile familiei mele. Proaspăta mea soție era farmacist, eu mă angajasem lucrător comercial în Auchan.

 

Ei, aici intervine, dacă mă întrebați pe mine, furtuna emoțională pe care o menționam un pic mai devreme. Dincolo de faptul că venirea pe lume a unui copil le aduce părinților (pe lângă bucurie) o tonă de frici, nesiguranță la kilogram și nenumărate momente în care îți pui întrebări fără să primești un răspuns, Vlad a mai primit ceva (bonus!): sentimentul de inferioritate.

 

Mă simțeam inferior și asta mă enerva. Mă simțeam aiurea și bun de nimic. Ea era farmacistă, eu un vânzător cu studii liceale. Am fost un bagabond, dar m-am descurcat să îmi intrețin familia. De la postul de lucrător comercial am tot avansat pe linia de vânzări, toate prostiile din lumea asta le-am vândut, dar mă pricepeam la asta. Și totuși, mă simțeam inferior, parcă mă ardeau privirile oamenilor care îmi știau povestea. Aveam impresia că mă judecă pentru că nu terminasem o facultate – cu toate că, dacă mă întrebi acum, probabil că puțin le păsa. Însă la momentul respectiv, faptul că mă știam mai prejos decât cei din jur mă înfuria.

 

Și uite așa ajungem la furtuna emoțională. De ce o numesc așa? Simplu: momentul primei discuții cu mama, din clipa revenirii acasă, a fost precum un fulger care a coborât din cer fix în inima unei păduri. Începutul furtunii în pădurea care era amalgamul său de emoții. De acolo, vreascurile s-au aprins rapid și, încet-încet, focul s-a extins și către arborii mari și bine înrădăcinați – adică propriile valori, credințe și preconcepții. Și uite așa, fără ca măcar să își dea seama, focul acesta a început să îl consume pe dinăuntru. Rezultatul? La fel de catastrofic ca în cazul unui incendiu de vegetație real.