Disclaimer: acest articol conține detalii care vă pot afecta emoțional. Dacă simțiți că vă confruntați cu stări de anxietate, depresie sau gânduri care vă pot pune viața în periocol, vă încurajez să apelați cât mai curând la ajutor. Fie că îl alegeți pe cel specializat (al unui psiholog, psihiatru sau un cadru medical), sau pur și simplu cereți ajutorul cuiva apropiat, faceți-o. Viața voastră merită efortul acesta!
Știți senzația aia când ai impresia că mai rău de atât nu se poate, dar viața se grăbește să îți demonstreze contrariul? Cu toții o trăim, doar că unii mai intens decât alții. Așa și Vlad, când se aștepta ca lucrurile să mergă spre bine, ele au virat, brusc, spre mai rău.
Să recapitulăm: Vlad era un tată tânăr și muncitor. Pentru că relația cu soția a început să scârțâie, și-a asumat decizia de a divorța, eliberându-se astfel nu doar pe sine, ci și pe ea. Ce nu se aștepta era ca divorțul să fie urmat, la scurtă vreme, nu doar cu o confirmare a diagnosticului scleroză multiplă, ci și de un puseu care avea să îl pună la pat, la propriu. Pe scurt, în doar două luni, Vlad și-a pierdut soția și mobilitatea, iar principala sursă de venit a fost înlocuită de o pensie de handicap (care era de vreo 10 ori mai mică decât salariul).
Credeați, deci, că nu se poate mai rău? Hmmm… După despărțirea de soție, cum spuneam, m-am mutat înapoi la mama. Ea își făcuse mari griji pentru mine, o necăjea faptul că sunt singur și chinuit de o boală care îmi torturează organismul în asemenea hal. Partea și mai rea a fost că în tot acest context în care oricum ne chinuiam, cancerul ei, diagnosticat în urmă cu 7-8 ani, revenise. S-a descurcat singură, draga de ea, a mers la chimio, s-a îngrijit de amândoi. În cele din urmă, însă, după un an petrecut împreună, amândoi bolnavi, corpul ei a cedat. N-am să uit niciodată că am mers să o vizitez cu o zi înainte să piară și ea plângea de mila mea, că mă lasă singur și bolnav.
Sunt unele evenimente în viețile noastre cărora ne întrebăm dacă le vom supraviețui. Acesta a fost unul dintre ele, pentru Vlad. De parcă pierderea vieții așa cum o știa nu ar fi fost de ajuns, ajutorul său cel mai de nădejde a dispărut și el, într-un mod dureros.
După ce am venit acasă m-am trezit singur, cu pensie de handicap (din principiu, mi se parea incredibil că am ajuns eu în postura asta), fosta soție își refăcuse viața, mama murise… De la înmormântare nu îmi aduc aminte mai nimic, nu aș putea să îți spun exact cine s-a ocupat de tot. Decesul mamei a fost picătura care nu doar că a umplut paharul, ci a dezlănțuit întunericul în mine. M-am simțit abandonat și am intrat într-o depresie din care nu credeam că am să mai ies vreodată. A fost îngrozitor, de-a dreptul, simt că nu pot exprima cuvintele întreaga durere pe care am simțit-o în perioada de după ce am pierdut-o pe mama, iar aceasta s-a întins de vreun an și jumătate.
În momentul acesta, Vlad a cunoscut cea mai profundă formă a depresiei, care îți întunecă perspectivele, te face să crezi că nimic nu se mai poate rezolva, nimic nu va mai fi la fel, că luminița de la capătul tunelului s-a stins pe vecie. Senzația acută de tristețe venea oricum pe fondul furiei pe care o simțea, deja, de ani de zile și al fricii în care se scăldase recent, odată cu agravarea diagnosticului. Probabil că era pregătit emoțional pentru a face față unui „eșec” al sorții, precum divorțul, însă cu siguranță nu avea resursele necesare (psiho-emoționale, dar și fizice) pentru a face față și pierderii mamei și a mobilității sale extrem de reduse, pe deasupra.
Nu cred ca sunt mulți cei care cunosc această față a depresiei și mi-aș dori să am dreptate, căci ceea ce am trăit eu nu doresc nimănui. Luni de zile am stat la pat, nu puteam să mă ridic sau să mă mișc cum trebuie, dar nici nu aveam vreun motiv să o fac. Sigur, în continuare îi aveam pe copii în viața mea, însă ei petreceau doar un anumit număr de ore cu mine, săptămânal, deci nu era suficient. Sincer să fiu, îmi e foarte greu să îmi explic cum am ajuns în punctul ăla, cert e că simțeam că nimeni nu mă vede cu adevărat, nimeni nu mă ajută – cu toate că erau mulți oameni în jur care îmi acordau ajutorul, altfel nu cred că mai eram aici. Și când spun asta, mă refer la propriu. Cu cei 800 de lei n-aș fi avut cum să îmi plătesc dările, să îmi iau mâncare, medicamente și așa mai departe. Îți imaginezi, deci, că am primit o grămadă de ajutor de la cei din jur, dar eu nu-l vedeam.
Așa te face depresia să te simți, de cele mai multe ori: ca și când ai înota într-un ocean, disperat să ajungi la mal, dar pe măsură ce depui eforturi pentru a scurta distanța dintre tine și acesta, curenții te trag înapoi în larg. Te epuizează, fizic și psihic. Din păcate, povestea lui Vlad cu depresia nu se oprește aici, însă acest articol, da. Mi se pare o pastilă prea amară de înghițit deodată. Voi împărți acest capitol din viața lui, așadar, în două parți. Însă dacă ați citit până aici, vă rog să nu uitați un lucru: Vlad e încă aici, să ne povestească experiența lui, ceea ce este o veste bună și o dovadă că, da, se poate să ajungi la mal.
