Uneori, viața te lovește, și te lovește tare. Prima lovitură din viața de adult nu este ceva care se uită ușor, din contră: uneori chiar lasă urme adânci, ca niste fisuri în pereții de rezistență. Și ce e mai trist: prima lovitură nu va rămâne niciodată ultima. Însă din punctul meu de vedere, mai rău este atunci când nu viața, ci consecințele propriilor acțiuni sunt cele care te pocnesc în plex. Când fisurile din pereți sunt însoțite și de regretul de a le fi cauzat chiar tu. Asta chiar te lasă fără aer. Cam așa s-a încheiat și perioada de libertate și distracție, pentru Vlad.
În timp ce mama îmi trimitea bani și mâncare cu trenul, căci credea că studiez, eu îmi trăiam viața în Capitală. Stăteam în cămin pe nașpa, că mă știam cu șefii de cămin și îmi cumpăram locul. Doar așa puteam, căci eu student nu mai eram. Cheltuiam banii doar pe distracție și nu aveam nici un regret că fac asta. Colac peste pupăză, în ultimul an petrecut în București m-am îndrăgostit de o fată, studentă la medicină în Iași, așa că mare parte din banii mei s-au dus pe navetă.
Iubirea, bat-o vina. Câți dintre noi n-am făcut vreo nebunie din cauza ei. Sau pentru ea? Nici nu știu…
În anul 4 petrecut în București a venit și momentul absolvirii, pentru colegii mei, desigur. Țin minte că la un moment dat m-a sunat mama, să îmi spună că vine să mă vadă la festivitate. I-am zis să nu vină, că am eu o problemă de rezolvat acasă, așa că vin eu în Suceava și stăm de vorbă. Tot drumul spre casă a fost un coșmar, m-am stresat teribil căci nu știam ce îi zic mamei, cum îi zic că eu n-am ajuns nici în anul doi, darămite în patru.
Ei, ăsta e momentul în care deciziile se întorc împotriva ta. Și faptul că n-ai nici cea mai vagă idee ce va însemna asta pentru tine, e un stres și mai mare.
Eu cred că noi, toți, am avut un șoc emoțional puternic care ne-a declanșat boala. Am stat și m-am gândit si eu care să fi fost momentul meu și în cele din urmă am ajuns să cred că ăsta a fost. Căci nimic nu s-a comparat cu sentimentele de frică și rușine și dezamăgire de sine pe care le-am simțit atunci. Drumul ăla cu trenul m-am stresat atât de tare că aș zice că atunci mi-am dezgropat boala și am făcut-o parte din mine.
Știu că se poate ca unora să li se pară pueril ca un astfel de moment să fie declanșatorul unei boli atât de grave. „Cum, nu s-a gândit 3 ani că aici va ajunge? Cum, de la atâta lucru să se întâmple asta?” – ați putea întreba. Adevărul este că nici Vlad, nici noi nu vom ști vreodată dacă într-adevăr acela a fost momentul în care viața lui a luat o întorsătură neașteptată. Însă cred că ar fi posibil, da. De ce? Pentru că nu trebuie să uităm un lucru: fundația pe care mama lui a clădit-o în copilărie, pentru el. Îl crescuse să fie responsabil și grijuliu. Îl învățase să prețuiască școala și să aibă pretenții de la sine. Îl crescuse cu ideea că facultatea este un element cheie pentru success și, totodată, că până și respectul celor din jur depinde de asta, iar el tocmai ce trebuia să își anunțe mama, singurul părinte pe care l-a cunoscut și care l-a susținut, că preț de trei ani călcase în picioare orice regulă, orice valoare pe care ea o presărase în fundația sa.
Și atunci, mă intreb: este chiar imposibil ca momentul în care conștientizezi că ți-ai trădat nu doar părintele, ci și propriul sine și valorile pe care ți-ai clădit întreaga existență, să fie un șoc suficient de mare pentru declanșarea unei boli? Poate că nu.
