Dacă mă-ntrebați, există nenumărate forme ale iubirii, iar unul dintre scopurile noastre în viață ar trebuie să fie acela de a descoperi cât mai multe dintre ele. Chiar dacă nu a știut asta de la bun început, Vlad a avut norocul de a iubi și de a fi iubit și, aș îndrăzni să spun, o bună parte din ceea ce este el azi se datorează acestui sentiment. O să vedeți un pic mai încolo de ce spun asta.
Cât am fost un cuplu, eu și cu fosta soție ne-am iubit profund. Astăzi, cred eu, continuăm să ținem unul la altul, dar într-un mod total diferit. E o altă formă de iubire. Sigur, ai putea spune că păstrăm o relație decentă de dragul copiilor. Nu cred că e doar atât, însă am să îți explic imediat de ce.
Când încă eram împreună, ea a luptat din răsputeri să ne salveze relația. Nu înțeleg nici acum ce am făcut ca iubirea dintre noi să se stingă, probabil că am fost un nenorocit, fără să vreau, fără să îmi dau seama. Cum am mai spus, eram mereu nervos și nemulțumit și știu că e dificil să trăiești cu un astfel de om.
După divorț, ne-am continuat viața împreună, o perioadă. Eram împreună în sensul că locuiam în aceeași casă, creșteam copiii și cam atât. În rest, o simțeam că se îndepărtează de mine pe zi ce trece, părea că lumina ei se stinge tot mai tare cât era în prezența mea. După o vreme, însă, și-a găsit pe cineva care, se pare, îi oferea ceea ce eu nu am reușit: iubire dar și liniște. Inevitabil, am ajuns și în punctul în care am decis să ne mutăm în case separate. Ea, cu noul iubit, care între timp i-a devenit și soț. Eu… ei, atunci am avut nenorocul de a mi se declanșa puseul acela urât, așa că m-am întors la mama, cu coada între picioare.
Cu alte cuvinte, în primă fază, semnarea propriu-zisă a actului de divorț nu schimbase prea multe pentru Vlad, căci în continuare avea lângă el femeia alături de care trăise atât de mulți ani, își avea copiii aproape, deci viața sa nu se schimbase foarte mult. Însă în momentul în care consecințele firești ale divorțului au apărut… schimbările reale aduse de acestea au fost mult mai greu de dus.
Dacă e ceva ce regret, este faptul că am fost un nesimțit cu perosana care mă iubea fără nici o obligație. În ciuda faptului că m-am comportat oribil, ea a continuat să mă sprijine și după ce m-am întors la mama. Eu o învinuiam, ea îmi răspundea cu grijă și ajutor în tot ceea ce pentru mine însemna supraviețuire. Așa cum îți poți imagina, după puseul din 2020 nu am mai fost la fel, problemele motorii m-au obligat să mă pensionez pe caz de boală. Ce a însemnat asta, pe lângă toate problemele medicale? Că venitul meu scăzuse, brusc, la o pensie de nici 1000 de lei.
Singur, bolnav, neputincios și fără bani. Un sentiment oribil care m-a trimis direct în cea mai întunecată perioadă a vieții mele, care nici nu mă gândeam că există. Atât de neagră încât îți jur că nu îmi amintesc foarte clar cum am supraviețuit. Știu că au venit oameni la mine, îmi erau aproape, mă ajutau cu ce aveam nevoie, de la mâncare la a ajunge la medic. Îmi doream atenție, o primeam, dar eu nu vedeam lucrurile așa. Doi ani am trăit în acest întuneric.
Boala, oricare ar fi ea, e ceva mârșav. Ea vine la pachet cu un amalgam de emoții – de la neputință, la furie, tristețe, angoasă… uneori vin pe rând, alteori toate odată. Partea complicată este că, adesea, emoțiile acestea au puterea de a schimba perspective și de a întuneca rațiunea, la fel cum o picătură de cerneală întunecă apa limpede dintr-un pahar.
Am spus-o și în postarea anterioară, o spun și acum: când te simți copleșit, cere ajutor. Celor din jur, specialiștilor, oricui. Nu e nevoie să treci singur prin tot. Nimeni nu trebuie să facă asta. Nu orice val de tristețe este depresie, și nu orice depresie se manifestă doar prin tristețe.
