Din multe puncte de vedere era prea târziu, spunea Vlad despre momentul în care a ajuns pentru a doua oară la doctorița din Iași. Cele două puncte de vedere majore sunt, evident, al sănătății fizice și al celei psiho-emoționale, pentru că în viața lui Vlad își făcuse loc și depresia. Să le luăm pe rând.
Din punct de vedere fizic…
… puseul din 2020 a început într-un mod oribil. Mâna și piciorul de pe partea dreaptă mi-au amorțit și, în plus de asta, am avut toate simptomele unui puseu agresiv: amețeală, vertij, greață (vărsam și de 30 de ori pe zi), slăbiciune musculară. Eram atât de slăbit încât nu puteam sta nici măcar în fund, cădeam la loc, în pat. Îți dai seama, deci, cu câtă disperare m-am întors la doamna doctor, rugând-o să mă ajute. Efectiv, peste noapte mi s-a schimbat viața complet.
Nu, nu cred că pot să îmi dau seama, oricât aș încerca. Sunt un om activ, așa cum îmi imaginez că era și Vlad (cu un job și doi copii mititei, nu prea cred că poți fi altfel). Îmi e foarte greu, deci, să îmi imaginez cum se poate ca, brusc, să nu mai poți face absolut nimic. Unde mai pui și starea de rău…
Ajuns în starea aceea, doamna doctor m-a trecut urgent pe Copaxone – injecții. Le făceam mereu, un an le-am făcut, dar simptomele n-au trecut. Am continuat să merg greu, să am amețeli, să folosesc cu greu membrele de pe partea dreaptă. Ajunsesem să merg în patru labe până la toaletă, căci altfel nu puteam. Am tras așa un an de zile și, după ce a vazut că acest tratament nu funcționează pentru mine, doctorița m-a trecut pe Tysabri. Ca norocul, acesta a fost ce trebuie, mi-am revenit aproape miraculous după 3 luni de zile. E incredibil cât de mult contează ca organismul tău să accepte un anumit tratament.
Din punct de vedere psiho-emoțional…
… aici este un pic mai dificil, mai ales când nu știi că ai nevoie de un tratament. Scleroza multiplă nu a adus în viața lui Vlad nu doar problemele fizice, ci și un alt „inamic” care lucrează în mod meschin și, deseori, ascuns împotriva omului: depresia.
Am înțeles doar când deja era târziu că eu sufeream de depresie de ceva vreme. Cel puțin, doar așa pot să explic starea continuă de nervozitate și tensiune în care am trăit ani de zile. Ziceam despre cei 8 ani petrecuți ascunzându-mă de diagnostic că i-am trăit ca un boier. În realitate, însă, depresia lucra undeva în fundal și mă transforma, de la o zi la alta, într-un om furios și greu de suportat. Acum că sunt mai conștient de omul care eram atunci, nu pot să spun că mă surprinde faptul că 2020 a fost anul în care am și divorțat.
Faptul că am divorțat în același an cu puseul care m-a pus la pat la propriu este o coincidență, să fiu sincer. În mintea mea, multă vreme am fost convins că divorțul a fost o urmare a puseului, însă realitatea este că puseul a apărut la aproximativ jumătate de an după divorț. Tu îți dai seama în ce moduri lucrează propria noastră minte, dacă poți ajunge să fii convins de un fapt totalmente fals? Și nu doar că eram convins, ci chiar o judecam pe deja fosta mea soție, pentru asta.
Conform Manualului de Psihiatrie (e drept, nu l-am citit pe tot, încă, dar este o lectură extrem de interesantă pentru cei care își doresc să înțeleagă vastitatea bolilor și tulburărilor mintale și de personalitate) depresia vine în mai multe forme. Multe dintre ele se manifestă printr-o stare de iritabilitate cronică, iar asta influențează puternic viața socială. Pe de altă parte, depresia este un simptom care apare frecvent în cazul persoanelor diagnosticate cu SM. În cei 8 ani, așadar, Vlad era atacat continuu de doi inamici invizibili și nici nu știa.
Divorțul a survenit din cauza diferențelor de gândire, ea voia și avea nevoie de un om mai matur alături. Pot spune despre mine că abia acum am ajuns în punctul ăla, dar atunci nu eram așa. Drept dovadă, chiar în momentul divorțului m-am comportat copilărește: m-am dus la notar cu zâmbetul pe buze, cu o atitudine sfidătoare, de genul lasă că îți arăt eu ție, ce, crezi că n-am curaj să divorțez? Căsnicia noastră s-a încheiat, practic, în pauza de masă dintr-o zi banală de muncă. Surpriza, însă, a fost de partea mea, căci ea și-a refăcut vița rapid. Eu, însă, nu.
În încheiere, vreau să vă las cu un mesaj: nu este niciodată prea târziu să încerci să tratezi depresia. Indiferent cât de devreme sau târziu o descoperi, ce o cauzează sau sub ce formă se manifestă, nu uita că poți oricând să ceri ajutor. Din punctul meu de vedere, depresia e tare păcătoasă în special din cauză că este confundată cu „un sentiment de tristețe” și atât. La fel ca orice termen folosit în exces în mod greșit și în contexte greșite, și cuvântul „depresie” și-a pierdut din importanță. Dar nu orice val de tristețe este depresie, și nu orice depresie se manifestă doar prin tristețe.
