Sunt de acord cu Adriana că este important să ne setăm un obiectiv din a fi productivi și din a contribui la schimbare. Însă nu cred că asta este posibil fără să vorbim pe șleau despre ce nu merge.
Nu am să mă ascund după deget și am să recunosc că, dincolo de limitările sistemului medical și de aspectele financiar-administrative, există aspecte pur umane care pot fi îmbunătățite. Cu tot respectul pe care îl port cadrelor medicale (care e immens), cu toată înțelegerea pentru faptul că sunt supra-aglomerate și, în plus, au nevoie de propriile mecanisme de cooperare pentru a face față dramelor pe care le văd zi de zi… cred că schimbarea poate începe chiar de la ei.
Experiența pacientului este puternic influențată de emoție. Ok, nu avem cele mai curate și bine dotate spitale, tratamente și intervenții de ultimă oră – înțeleg, suntem limitați de buget. Dar empatia? Ce anume o limitează pe ea? Ce anume ne face pe noi, ca oameni (si vorbesc la plural pentru ca ar fi ipocrit sa insinuez ca doar în cazul medicilor se poate întâmpla) să uităm că în fața noastră se află tot un om, un suflet care poate fi rănit?
În timpul petrecut acolo, la urgențe, m-am simțit foarte pierdută, soțul la fel… a fost o perioadă foarte stresantă pentru întreaga familie. Pe de o parte, era necunoscutul diagnosticului. Pe de alta, era faptul că nu îmi reveneam după cortizon. Mult mai târziu mi-am revenit un pic, însă în tot acest timp vedeam că medicii sunt panicați, dar nu comunicau cu mine. Înțeleg, pe de o parte, că nu îmi puteau spune foarte multe, că nici ei nu știau. Pe de altă pare, nu îmi împărtășeau nici puținul care le era cunoscut. Înțeleg că nu voiau să mă sperie, dar cumva faptul că nu îmi spuneau nimic, mă speria și mai tare. Totul pus în contextul dramelor pacienților din jurul meu… asta genera multa frustrare, multe gânduri negre.
Indiferent care este subiectul conversației, a nu ști te plasează într-o zonă de vulnerabilitate inconfortabilă. Imaginați-vă, doar, cum se simte să fii la birou și să îi auzi pe colegi șușotind, uneori chiar cu șeful, fără ca tu să ai idee despre ce vorbesc și, mai ales, de ce nu îți împărtășesc și ție informația. Destul de neplăcut, nu-i așa? Ei bine, cred că doar dacă multiplicăm cu 1000 starea imaginată acum putem să ne apropiem de cea resimțită de un pacient care este în spital și nu știe ce e în neregulă.
După două săptămâni am urcat pe secție, ceea ce am considerat un semn destul de bun. L-am și sunat pe soțul meu și i-am zis: „să știi că o să trăiesc, ca m-au mutat în salon, deci nu mor”. Eram convinsă că dacă mă mută la etaj, medicii nu se așteaptă să se mai întâmple ceva rău.
O replică pe care o găsesc haioasă acum, că o văd pe Adriana într-o stare bună și veselă și la care am simțit că și ea se raportează cu duioșie. Însă totodată îmi dau seama că în acel moment, chiar dacă în sine aveau rolul unei încurajări (pentru sine și familie), acele cuvinte mascau frica și speranța, anxietatea și liniștea, dezechilibrul dintre cunoscut și necunoscut.
Nu vorbea nimeni cu mine așa cum aveam nevoie. Eram într-o stare precară și fizic, vedeam cum slăbesc și se topește carnea pe mine și nu îmi spunea nimeni nimic. Înțelegeam că nu îmi pot da un diagnostic, dar nu exista comunicare.
Acestea fiind spuse, aș vrea să vă spun vouă, cititorilor care dintr-un motiv sau altul ajungeți la medic, să încercați să deschideți comunicarea cu medicul. Cu calm și respect pentru limitele pe care și acesta le are, consider că noi, pacienții, putem să le spunem doctorilor ce simțim, ce avem nevoie. Să punem întrebări, să încercăm să înțelegem chiar și acele limite. Iar dacă ești cadru medical și citești aceste rânduri, te rog, încearcă să înțelegi cât de mult poate frica să influențeze negativ starea pacientului și să îți iei un pic de timp pentru a o potoli, atât cât îți permite protocolul, atât cât poți. Uneori, o simplă discuție despre pașii pe care îi faci în procesul de identificare a problemei poate să calmeze angoasa pacientului tău. Nu te rog să oferi soluții atunci când nu o poți face, doar să îi spui suferindului din fața ta ce rol au pașii pe care îi urmezi în identificarea variantei de tratament potrivite pentru el.
