Există unele persoane care debordează de energie și vitalitate într-atât încât noi, cei din exterior, putem ajunge să le invidiem pentru faptul că divinitatea, oricare ar fi ea, pare că le acordă toată atenția Sa. Au idei nemaipomenite și puterea să le înfăptuiască. Pot jongla neobosite cu o grămadă de activități deodată, totul, desigur, în timp ce se bucură de admirația și adorația celor din jur. Sigur, tot noi, cei din exterior, ne liniștim rapid cu gândul că în mod cert au și oamenii aceștia greutățile lor, cu toții le avem. Însă la fel de rapid invidia începe să ne roadă din nou din pereții stomacului atunci când ne dăm seama că oamenii aceștia trebuie să fie și extrem de puternici, dacă greutățile vieții nu lasă nici o urmă asupra lor – cel puțin nu una perceptibilă din exterior.
Ei bine, o astfel de persoană a fost și Adriana, mereu. Activă și cu o agendă încărcată până la refuz, ea se număra printre acele persoane pentru care expresii precum „nu se poate”, „nu pot”, „nu acum” nu aveau vreun sens. Lucram în branding și consultanță de management, cu stres, deadline-uri strânse și tot ceea ce presupune viața unui antreprenor. Alături de soțul meu avem propriul business căruia mereu i-am acordat atenția noastră, pentru a-l crește în mod sănătos, susținut. Am lucrat (și încă lucrăm) cu branduri cunoscute, gestionăm echipe mari și ne asumăm responsabilități importante.
Ca persoană cu o meserie din aceeași arie de expertiză, mi-am dat seama de îndată cât de mari sunt responsabilitățile despre care vorbește Adriana. Sunt destul de puțini cei care înțeleg importanța componentei de branding pentru o companie și poate și mai puțini cei care conștientizează presiunea din spate. Iar când la mijloc mai sunt și echipe de gestionat… well, lucrurile se complică, ceea ce este și firesc atunci când lucrezi cu oamenii. Să îmi fie cu pardon, nu am nici o intenție malițioasă când spun asta, însă probabil cele mai stresante job-uri sunt cele care presupun interacțiunea directă cu oamenii.
La fel ca orice alți antreprenori români, noi ne ocupam de proiectele pe care le implementam pentru clienții noștri, dar și de aspectele administrative: plăți ale salariilor, ale taxelor, mă rog, tot ceea ce era nevoie pentru o firmă. Îmi iubeam jobul, chiar dacă nu era deloc ușor. Nu aveam un job de la 9 la 5, ci mai degrabă de la 9 la 10 seara și ani la rând am lucrat zi de zi. Pentru noi nu a existat conceptul de weekend, de timp liber. Însă făceam totul cu pasiune, chit că presiunea era imensă.
În capul meu, etapa despre care povestește Adriana are și un nume: capcana tânărului entuziast. Știu despre ea, căci m-a prins și pe mine în mrejele ei – de fapt, ce tot spun, cred că majoritatea tinerilor adulți cad în ea. Este acea perioadă a vieții în care te consideri imbatabili și îți consumi energia până la ultima fărâmă, căci știi tu mai bine că poți, că te refaci repede, că n-are nimic să tragi tare la început de drum, mai toți o fac. Este etapa în care nu îți imaginezi o variantă a ta care trebuie să trăiască zi de zi cu o boală cronică, iar termeni precum „fragilitate”, „boală” sau „tratament” sunt doar niște cuvinte în dicționar, al cărui sens îl cunoști, dar care (crezi că) nu are vreo legătură cu viața ta.
Mâncam corect, dar neregulat – ca orice antreprenor din România. Eram mereu în mișcare și nu țineam cont de orele mesei, însă mă gândeam mereu că reușesc să compensez cu faptul că mă hrăneam sănătos, nu fumam, nu consumam alcool. Per total îmi era bine, iar stilul de viață activ era felul meu de a fi. N-aveam stare, dar nici nu simțeam că vreau altceva. Îmi plăcea viața mea activă și mă bucuram de ea. Chiar și în timpul sarcinii am lucrat și undeva la 6 luni post-partum mi-am reluat activitatea profesională, căci nu sunt genul care stă.
Chit că nu sunt antreprenor și știu că a construi și a menține un business pe piață presupune eforturi pe care nu oricine este dispus (și capabil) să le facă, o înțeleg foarte bine pe Adriana. O ascult cum îmi vorbește despre o femeie veșnic activă și simt că, întrucâtva, mă descrie și pe mine. Mereu am simțit că am atâtea de făcut și atât de puțin timp la dispoziție.
Nu m-a obligat cineva să mă întorc la muncă și nu m-am simțit forțată de context. Nu, era pentru mine, simțeam că pierd o bucată din mine dacă nu mă ocup și de businessul în care am investit atât de mult timp și energie, amândoi. Și nu am văzut o problemă în asta. Simțeam că pot.
Da. Cu toții putem… până când corpul spune STOP.
