PRIMELE ORE. ZILE. LUNI (Partea I)

Dacă ar trebui să numesc un element comun tuturor poveștilor pe care le-am adunat aici până acum, incluzând-o și pe a mea, acela ar fi de departe teroarea lui „nu știu”, pe care o simți în primele ore, zile, luni. Această teroare pare să fie tributul pe care boala îl cere pentru a te lăsa să o descoperi și, de la caz la caz, el poate să dureze săptămâni, luni sau chiar ani. Adică intervalul necesar pentru a primi un diagnostic concret.

 

Cu Adriana am povestit destul de mult până în acest moment (în care stau și îi scriu povestea); deja m-a trecut prin experiența ei cu scleroza multiplă și pot să spun fără să mă tem că exagerez asta a fost partea despre care i-a fost cel mai dificil să îmi vorbească: începutul. De ce? Pentru că teroarea lui „nu știu” lasă urme întunecate, care fac dificilă accesarea amintirilor. 

 

Ajunsă la spitalul de neurologie, în primele două săptămâni am stat la urgențe, la parter. Eram toată împunsă de la analize și puncții, medicii veneau și plecau, fără să îmi spună mare lucru, însă. Am simțit zilele acelea ca pe un haos,  iar la temerile pe care necunoscutul mi le alimenta, se mai adăuga și faptul că eram înconjurată de alți pacienți cu probleme grave. Pe lângă mine s-au perindat oameni asistați respirator sau cu alte probleme care necesitau îngrijire continuă și care erau dependenți total de medici. În timpul petrecut acolo au și murit câteva persoane, deci emoțional vorbind am simțit că m-a afectat considerabil acea perioadă.

 

Acum, eu una am doar experiența de pe secție, și chiar și acolo am simțit o apăsare imensă când mă uitam în jur. Pot doar să îmi imaginez, deci, cum e la urgențe, acolo unde vin (și rămân) doar cazuri foarte grave. Nu că pe secție n-ar fi și astfel de pacienți, însă în momentul sosirii lor acolo, starea le este oarecum stabilă. La urgențe, lupta pentru viață pare că se simte altfel, căci totul e contracronometru. Să stai, deci, atât timp în tensiune – două săptămâni – mi se pare că ai nevoie de un stomac și o inimă de fier.

 

Și totuși, ce faci când n-ai de ales, pentru că nu poți să te ridici pur și simplu și să pleci, când familia nu te poate externa nici măcar cu promisiunea că se îngrijesc de tine, căci nu știu cum? Când singura ta opțiune e să înduri, asta faci, căci alternativa…

 

Nu știu sigur dacă motivul pentru care am stat acolo este pentru că eram într-adevăr un caz foarte grav, sau din motive de precauție, pentru că eu eram în continuare paralizată iar în respectiva clădire nu exista lift – așadar dacă m-ar fi mutat pe secție si s-ar fi întâmplat ceva, le-ar fi fost dificil să mă mute înapoi la urgențe. Cert e că a durat câteva zile până când mi-au putut face RMN la cap și coloană și în tot timpul ăsta doctorii nu eliminaseră cu totul suspiciunea unui AVC. În cele din urmă, a venit ziua RMN-ului și acesta lumina ca un brad de Crăciun, atât de multe leziuni aveam pe creier și măduvă, toate active.

 

Din păcate, în cazul sclerozei multiple teroarea lui „nu știu” nu trece cu una, cu două. În cele mai fericite situații, o simți doar până când se confirmă diagnosticul după care, încet-încet, sufletul și mintea ta se liniștesc, căci devine clar ce aveți de făcut – tu, doctorul, oamenii din jurul tău. Nu am o statistică, dar tind să cred că asta se întâmplă cel mai adesea, cu mențiunea, desigur, că perioada necesară pentru diagnosticare (și, implicit, starea de frică) diferă de la un pacient la altul.

 

Ei, în cele mai nefericite cazuri, cum e cel al Adrianei, teroarea continuă și după primirea diagnosticului. Veți vedea în curând de ce.

Distribuie:

Cele mai noi postări