La fel ca aproape orice element viclean care vrea să intre în viața noastră, și scleroza te lasă, în primă fază, să crezi că lucrurile nu sunt chiar atât de serioase. La fel ca sistemele politice totalitare, scleroza multiplă îți poate lăsa falsa impresie că ești în control, după care ajunge să îți controleze viața într-un mod pe care nu ți-l dorești. Acest capitol din viața lui Vlad (dar și cele care urmează) vă vor ajuta să înțelegeți mai bine de unde ideea (ușor atipică 😬 ) de a compara scleroza și sistemele totalitare.
Sincer să fiu, totul a început extrem de ciudat, când m-am trezit într-o dimineață a lui 2011 cu parestezie, de la brâu în jos. Știi senzația aia când dormi pe o mână și apoi nu o simți? Exact așa îmi simțeam picioarele. M-am speriat, însă mi-am pus baza în faptul că am dormit într-o poziție proastă. Pe la orele prânzului, însă, senzația nu dispăruse așa că m-am dus la spital unde mi-au făcut un RMN. Aveam două leziuni active, una pe creier, alta pe cervicală.
(Paranteză: RMN-ul este una dintre cele mai importante proceduri pentru identificarea leziunilor care ar putea cauza scleroza multiplă, așadar în caz de simptome, vă recomand călduros să treceți peste senzația absolut neplăcută de a sta o ora și ceva în acel aparat și să îl faceți. Vlad a avut simptome serioase de la bun început, ceea ce l-a făcut să meargă direct la urgență. A avut noroc, dacă vreți, că n-a fost nevoit să aștepte zile sau săptămâni întregi până să găsească un RMN disponibil. The good in the bad).
Cu CD-ul și interpretarea în mână, m-am dus la secția de neurologie a spitalului, acolo unde medicul mi-a spus din start că bănuiește că am scleroză multiplă. Eu și soția ne uitam la el ca o curcă-n lemne, nu înțelegeam de unde și până unde să ne trezim brusc cu așa ceva. Neurologul mi-a recomandat să mă internez pentru „cura” cu Solumedrol, pentru a opri puseul, iar apoi să merg la Iași, unde e centru SM. M-am internat, mi-au făcut perfuziile și mi-am revenit. După două săptămâni eram ca nou, așa că, ce să vezi: mi-am spus că sunt bine, n-am nimic.
Acesta este punctul în care viața lui Vlad ar fi putut-o lua pe două căi, cred eu, total diferite: una lină și relativ ușor de parcurs și una întunecată, plină de hopuri și văi care îi puteau asigura, cel mai probabil, căderi bruște (în disperare, neputință, în necaz). Din păcate, destinul l-a împins către cărarea aceea întunecată.
Aș putea spune că senzația de mai bine este unul dintre modurile preferate ale sclerozei multiple de a-i păcăli pe cei ale căror creiere și corpuri reușește să le acapareze. În primă fază, dintre cele 1000 de chipuri ale sale ți-l arată pe acela care nu-i prea rău, nici prea crunt, poate nici măcar foarte îngrijorător. Mai apoi, îți lasă impresia că, de fapt, acele momente de frică au fost scurte și nejustificate și te îmbie să te retragi din luptă. „De ce să mă mai caut, dacă n-am nimic?”. Nu-i așa că v-ați spus asta măcar o dată?
Ei bine, într-un mod similar funcționează și instalarea unui sistem totalitar. Recunosc, evenimentele politice ale acestui început de an m-au dus adesea înapoi la orele de istorie, când învățam despre communism și tiranii care au pus bazele acestor sisteme politice. Cele mai negre perioade socio-politice ale lumii au început tot cu falsa impresie că e totul ok, democratic, nimic serios. O scăpare pe ici-colo, dar nimic îngrijorător. Asta până când lucrurile au scăpat de sub control și deciziile unui singur om au dus la cele mai negre zile din istoriile țărilor respective.
Fix așa e și scleroza: un episod mic aici, unul colo… pe care l-am controlat de unii singuri. Hopul a trecut, ne simțim bine… trebuie să fie ok, nu? Nu.
