Te-ai gândit, vreodată, ce parte din tine pierzi cel mai ușor și recuperezi cel mai greoi? Eu aș spune că încrederea – în sine, în propriile forțe, în oamenii din jur, în fapte, știință, dovezi… you name it. Într-o singură clipă poți zgudui din temelii toată încrederea construită de-a lungul a ani de zile sau chiar a întregii vieți. Încrederea, sau, mai bine zis, lipsa ei a fost și cea care, în cazul lui Vlad, i-a adâncit atât de tare tristețea și, per total, durerea adusă de viața cu scleroză multiplă.
După episodul discuției cu preotul m-am întors acasă, hotărât să merg mai departe, dar nu întrutotul stăpân pe mine. Am făcut psihoterapie vreo jumătate de an, dar gândește-te că toate acele discuții le-am dedicat acceptării faptului că am nevoie de un baston pentru a mă deplasa. Tu îți dai seama cât de afectat eram de lucrul ăsta, că la nici 40 de ani trebuie să merg cu bastonul? Mergeam cu capul în pământ de rușine că trebuie să folosesc baston… era ireal pentru mine ceea ce trăiam. Îmi târâiam piciorul după mine, îmi era rușine și aveam impresia că cei din jur mă judecă și-și spun: „Ia uite și la ăsta, ce-a ajuns!”. Sigur, nimeni nu spunea asta, dar în mintea mea învolburată, așa credeam. A fost atât de nasoală perioada aia că nici nu îmi aduc aminte mare parte din ea, crede-mă. Refuzam oamenii din jurul meu, prezența lor, refuzam orice. Copiii veneau la mine, erau alături de mine, dar eu eram absent, parcă în altă lume. Și totuși, plângeam când se întorceau la mama lor și rămâneam singur.
Este, într-adevăr, greu pentru noi, ceilalți, să înțelegem cu adevărat impactul pe care un diagnostic îl poate avea asupra unui om. Iar aici nu mă refer doar la felul în care îi afectează trupul, desigur. Acesta este și unul dintre motivele pentru care eu încerc să îmi controlez comportamentul atunci când interacționez cu cei din jur: că nu știu, de fapt, prin ce trece persoana din fața mea. Nu e ușor, nu-mi iese mereu, dar măcar încerc.
Încrederea în mine însumi era ultimul lucru pe care speram să îl regăsesc în ziua în care, amărât și singur, am decis să merg până la cafeneaua de pe strada mea, să beau o cafea. Îți jur că tot ce aveam în buzunar erau 10 lei, atât. Cafeaua era 7 lei, dar nu-mi mai păsa. Mi-am luat cafeaua, restul de 3 lei și am ieșit pe terasă. În urma mea a venit, cu tupeu, patroana localului, să mă întrebe direct ce e cu mine pentru că mă vede des prin cartier, cum umblu cu bastonul. Eu, nevorbit, am început să îi povestesc totul. Apoi, Alexandra, căci așa o cheamă, m-a întrebat două lucruri care aș spune că mi-au schimbat viața. Primul, ce-mi doresc. I-am zis că vreau să fiu om din nou, să trăiesc, să fiu văzut. Simplul fapt că m-a întrebat asta a fost un prim semn că sunt observat. Mai apoi m-a întrebat ce fac după ce termin cafeaua. Ce să fac, i-am zis, mă duc acasă, în pat. Știi ce mi-a zis? Nu, nu se poate.
Mereu am crezut că dragoste cu forța nu se poate, la fel cum nici ajutorul nu-l poți oferi forțat. Dar în acel moment Alexandra a știut că în fața ei se află un om care are nevoie de ajutor și, mai mult decât atât, îl cere, în felul său. Așa că n-a stat pe gânduri și, iată, a reușit să îi ofere ceva ce Vlad credea în momentul acela că a pierdut iremediabil: încrederea.
Alexandra era parte dintr-o asociație de aici, din Suceava, In Business se numește – a proprietarilor de afaceri. A insistat să mă duc cu ea la întâlnirile lor, în fiecare marți, să interacționez cu cei de acolo. Am început să socializez cu antreprenorii din Suceava și nici nu ai idee cât de mult mi-au ridicat moralul acești oameni. Eu am intrat la acea întâlnire timorat, jenat de faptul că eu, un om simplu, în baston, voi fi în aceeași cameră cu ditai patronii, oameni de succes. Dar atât de bine m-au primit, încât foarte rapid mi-am căpătat încrederea să vorbesc deschis despre mine. M-au întrebat ce îmi doresc, și am fost onest: le-am spus că după doi ani de zile de stat în pat la televizor m-am săturat și vreau să muncesc pentru mine și copiii mei.
Cât de întortocheate sunt căile propriei minți! Iată cum o mulțime de oameni complet necunoscuți au reușit să readucă în lumină încrederea în Vlad că este un om ca oricare altul și este suficient. L-au ajutat să vadă că nu are motive să țină capul în pământ, că singura direcție în care trebuie să privească este înainte. I-au demonstrat că boala nu îl definește ca om, că el este mai mult decât un diagnostic. Poate cel mai important este că l-au convins că nu dizabilitatea, ci el însuși este cea mai mare piedică din calea lui spre o viață mai bună.
Dacă e să îmi iau, însă, o lecție importantă din articolul de astăzi, dincolo de concluziile de mai sus, ar fi următoarea: e atât de ușor să faci bine!
