Disclaimer: acest articol conține detalii care vă pot afecta emoțional. Dacă simțiți că vă confruntați cu stări de anxietate, depresie sau gânduri care vă pot pune viața în periocol, vă încurajez să apelați cât mai curând la ajutor. Fie că îl alegeți pe cel specializat (al unui psiholog, psihiatru sau un cadru medical), sau pur și simplu cereți ajutorul cuiva apropiat, faceți-o. Viața voastră merită efortul acesta!.
În articolul anterior vorbeam despre fața neagră a depresiei și modul în care te poate transforma. Pentru Vlad, transformarea a avut loc pe parcursul mai multor ani de zile și în cea mai mare parte a timpului nici nu ar fi identificat-o ca atare. Câți dintre noi s-ar gândi că accesele de furie ar putea fi un simptom al acestei tulburări? Mai ales când nu se punea problema de agresivitate, ci mai curând de o furie interioară, care îl opreau din a se bucura de moment, de oameni, de viața sa în general.
După furie, a venit tristețea profundă, adusă pe nepusă masă de agravarea bolii și decesul mamei. Să nu uităm că totul se întâmpla la scurtă vreme după un divorț – adică pe un „teren” deja ostil. Deși nu erau legate între ele, părea că în viața lui Vlad are loc o reacție în lanț la ceva ce se afla în afara controlului său. Știu că am spus-o de nenumărate ori, dar nu știu cum să îți explic cât de oribilă a fost acea perioadă pentru mine. Cum să spun… mă simțeam ca unul dintre peștii ăia de pe fundul oceanului, care trăiesc în beznă, fără ca cineva să știe de ei. Îmi doream cu disperare să îmi strig singurătatea, să atrag atenția, cumva, asupra faptului că sunt singur și sufăr. Ajunsesem, deja, la niște gânduri teribile, îmi imaginam tot felul de moduri în care să trag atenția unei televiziuni… nu știu de ce simțeam că asta ar fi ajutat, dar asta mă gândeam eu că e soluția. Să vină PRO TV-ul, să îmi spună povestea, să mă scoată din singurătate.
Într-o zi m-am trezit hotărât să închei socotelile cu viața. Nu am cum să îndulcesc partea asta a poveștii, pur și simplu îmi propusesem să mă arunc sub tren. În drum spre gară, însă, am intrat într-o biserică. Nu știu ce m-a împins să fac asta, parcă voiam să am o ultimă discuție cu Dumnezeu înainte de a părăsi lumea asta. Am stat și m-am rugat cu orele. Și știi ce cred eu? Eu cred nu doar că m-a ascultat, ci chiar a vorbit cu mine. Și nu, nu am auzit voci ce vin dinspre cer sau din pereți. Dar la ceva vreme după ce am intrat în biserică a venit la mine un preot, care m-a văzut cât sunt de tulburat. Omul acela m-a întors din drum, m-a făcut să îmi dau seama că am două variante: să închei socotelile cu viața sau să merg mai departe, să încerc să mă salvez. Am ales a doua variantă și m-am întors acasă.
Wow. Nici nu știu ce aș mai putea eu, ca om, să spun acum. Nici în momentul conversației cu Vlad n-am prea știut… La modul onest, mi se pare greu, spre imposibil să înțeleg cu adevărat ce a simțit el în acele momente și să îmi dau seama ce ar fi putut face să nu ajungă în acel punct critic. Cu toate că mă bucuram să aud că Vlad, cel de acum, poate vorbi cu deschidere despre acel momoment al vieții sale, nu puteam să nu mă gândesc la Vlad, cel de atunci și cât de greu i-a fost.
Mi-am dat seama că am nevoie de ajutor, așa că m-am apucat de psihoterapie. Pot spune că acesta a fost un pas esențial pentru recuperarea mea. La începutul ședințelor, eu plângeam, ea nota. La ultima ședință, mi-a zis să iau o hârtie și să mă desenez pe mine într-o barcă, pe mare. Și asta am făcut, doar că în zare am adăugat o insulă însorită, cu prieteni. Cu toate ca la mine ploua și erau valuri, mi-am zis că sunt hotarât să ajung la ei. Astăzi, cred eu, în sfârșit am ajuns.
Am descoperit multe lucruri interesante la terapie, totuși. Frica de abandon, care îmi fusese sădită de divorț și moartea mamei, s-a transformat ușor într-o ură pentru femei, căci în mod subconștient eu consideram că ele, mama și soția, m-au abandonat, într-un fel. Purtam ranchiună tuturor, căci în ochii mei toți mă părăsiseră și nimănui nu-i păsa că eu nu sunt bine. Îmi spuneam mereu că nimeni nu are timp de mine, că nimeni nu mă mai iubește. Mă repet, dar chiar a fost o perioadă neagră.
Simt că este inutil să mai scriu prea multe după aceste cuvinte, cred că acesta este pur și simplu genul acela de articol pe care trebuie să îl rumegi, să îl lași „să se așeze”. Vă recomand, totuși, să priviți tabloul de ansamblu al acestei povești și să nu vă lăsați copleșiți de detaliile de acum. Dincolo de dramatismul situației, căci a fost, într-adevăr o situație dramatică, trebuie să privești întregul context, întregul drum parcurs de Vlad. Reiau, totodată, ce spuneam în acel disclaimer de la începutul articolului: dacă te regăsești în experiența lui Vlad, întrucâtva sau în foarte mare măsură, nu mai aștepta și caută sprijinul cuiva. În mod ideal, al unui specialist, dar și până ajungi acolo, fă asta pentru tine: găsește un sprijin în cineva.
