Înainte să intrăm în detalii și să văd și aspectele ascunse ale anilor care au trecut, din ce mi-a povestit Vlad am înțeles că a avut genul ĂLA de tinerețe, pe care și l-ar dori orice adolescent. Mă rog, plus-minus unele faze. Însă grosso modo el a fost genul ĂLA de adolescent care s-a bucurat de viață, s-a distrat cât de mult a putut și a profitat de orice ocazie pentru a se simți bine. Și asta nu e bine, nu e rău, vorba terapeutului meu favorit.
Fiecare etapă din viața noastră este o cărămidă din ceea ce, la final, va fi o construcție mai mult sau mai puțin solidă a vieții noastre. Îmi plac metaforele, ați văzut, așa că îmi place adesea să mă gândesc la viața noastră ca la o casă, pe care o transformăm într-un palat sau într-un bordei, în funcție de alegerile pe care le luăm în timp și evenimentele în care ne implicam. Desigur, în joc intră și fenomenele care nu sunt în controlul nostru, iar ele influențează ritmul construcției și forma finală a clădirii. Dar per total, lucrăm la o casă toată viața noastră și structura pe care o văd e cam așa: copilăria e fundația (mereu pusă de alții – părinți, bunici, tutori etc.), adolescența sunt pereții de rezistență, perioada în care ești tânăr adult e despre construirea acoperișului, iar de la 30 de ani incolo te ocupi de amenajare. Ca adult, începi să îți aranjezi spațiul așa cum vrei, mai dărâmi un perete ici, mai ridici altul colo (astea ar fi limitele pe care noi le punem), mai acoperi eventuale daune produse de factori externi… în cazurile fericite în care poți face asta. În cazurile mai complicate… nu. Căci nu toate găurile din acoperiș, ori fisurile din fundație se mai pot repara. Dar asta e o discuție pentru altă dată.
Să revenim la Vlad și la fundația lui. Eu am avut o copilărie frumoasă, mama ne-a crescut singură, dar am fost fericiți și eu, și fratele meu. E foarte dificil să așezi o fundație perfectă într-un cămin incomplet și nu spun asta ca pe un reproș, din contră, am tot respectul pentru părinții care își cresc singuri copiii. Nu pot decât să îmi imaginez cât este de dificil. Personal, găsesc că e greu să crești un copil și în doi, darămite de unul singur. Deci, să se înțeleagă, referința la fundație nu este vreo formă de acuzație la adresa părintelui singur ci, mai degrabă, o laudă la adresa mamei lui Vlad. Mulțumită ei, el poate spune despre copilăria sa că a fost una fericită.
În școală eram numai de 10, mama a avut grijă să pun școala pe primul loc, să fiu un copil disciplinat. Un moment zero simt ca a fost la 18 ani, când am terminat liceul. Mama m-a întrebat ce facultate vreau să fac, dacă vreau să fiu inginer, ca ea. Sigur că i-am spus că da, cu toate că eu habar n-aveam ce presupune asta. Pe atunci nu erau foarte multe opțiuni de carieră, și nici nu aveam foarte multe moduri în care să mă informez. Așa că am ales varianta la îndemână și, când m-a întrebat unde vreau să merg la facultate, i-am zis fără ezitare că voiam în București, cât mai departe de orașul în care am crescut.
Să ne înțelegem, Vlad n-avea nimic personal cu orașul natal, Suceava, dar deh, ca orice tânăr, voia să trăiască experiența studenției fără să se simtă mereu sub supravegherea mamei. Și pot înțelege asta, mai toți adolescenții caută libertatea totală de la o vârstă încolo. Eu însămi am plecat la facultate la 600 km depărtare de casă, deci știu cum e.
M-am dus la facultate mai mult pentru că voiam să plec de acasă, fără să am idee ce înseamnă facultatea de constructii. Am stat în cămin în zona Tei și, recunosc, în primul an am mâncat matematică și fizică pe pâine, ceva ce am urât toată viața. Dar aia a fost m-am chinuit în primul an, iar în anul doi m-am apucat de stat degeaba. Mi-am trăit viața așa cum mi-am dorit: discoteci, distracție în Regie, femei. Și uite-așa, după patru ani, eu încă eram anul doi. Copilăria mea a fost minunată, în București s-au stricat toate, acolo le-am pățit pe toate. De la cuțit pus la gât pentru că m-am nimerit într-o zonă nefastă a orașului, la galeria Dinamo care m-a luat în colimator, cât pe ce să îmi iau bătaie dacă n-aș fi spus că nu țin cu nimeni, că nu mă uit la fotbal. Le-am patit pe toate, le-am facut pe toate.
Hopa. Cu Vlad, așadar, lucrurile au început să se șubrezească atunci când a început construcția pereților de rezistență (de ce spun asta, veți vedea în capitolele următoare). În mod ironic, căci n-a reușit să treacă de anul 2 la Construcții. Libertatea totală, cea la care a visat, i-a adus distracția mult dorită, dar cam atât. Asta este o lecție pe care unii dintre noi o primim mai devreme, alții mai târziu, anume că libertatea și încrederea primită din partea celor apropiați nu te și responsabilizează. În schimb, poate influența puternic întreg viitorul tău – ceea ce în cazul lui Vlad chiar s-a întâmplat.
