Știți glumițele cu „Azi ești tânăr, mâine te bucuri să primești o tigaie nouă de ziua ta”? Ei bine, într-un mod similar, dar complet neamuzant, acționează și diagnosticele cronice, în general. Ele se instalează în organismul tău pe nesimțite și încep să schimbe lucruri mici în modul tău de a funcționa, de a fi. Atât de mici încât cel mai adesea nici nu le sesizezi, iar dacă totuși observi ca ceva e în neregulă, le asociezi cu probleme inofensive și rezolvabile – precum stresul, ori somnul puțin și fragmentat. Și uite așa ajungi să crezi că atât timp cât senzațiile acestea sunt, practic, o alegere – că dacă aș alege să dorm mai mult, aș rezolva problema, dar nu o fac pentru că nu asta e important acum – n-au cum să fie ceva serios.
Mic cu mic se face mare, însă, iar dacă nu schimbi nimic în stilul tău de viață – ceea ce nu faci, pentru că ceea ce simți e de la oboseală – boala cronică începe să cucerească tot mai mult teritoriu și, într-un final, devine de ajuns de puternică să își arate colții. Cum anume? De obicei printr-un episod suficient de îngrijorător încât să mergi la medic și să te cauți.
Pare că aș sugera faptul că, în fapt, noi suntem responsabili de apariția bolilor cronice în viețile noastre? Chiar asta fac. Însă asta este o discuție pentru o altă dată, căci acum aș vrea să ne întoarcem la Adriana și la cazul ei care pare să fi adunat foarte multe dintre elementele puțin probabile ale unei boli cronice.
Pentru mine, totul a început la 36 de ani, în dimineața zilei de 6 iunie 2019, când m-am trezit cu pareză completă pe partea stângă și parțială pe dreapta. Cu o seară înainte fusesem la o petrecere cu fetița mea, care avea doi ani, iar totul a fost ok. La 3 dimineața, când m-am trezit să îi dau apă copilului, eram ok. La ora 5, când m-am trezit iar, aveam pareză.
Dacă v-ați întâlnit măcar tangențial cu scleroza multiplă, știu ce veți spune: nu e nimic ieșit din comun ca într-un interval de doar câteva ore să treci de la starea de normalitate la cea de puseu – atunci când ai SM. Chiar și episoadele agresive precum cel descris mai sus pot fi des întâlnite. Însă elementul puțin probabil la care mă refeream este completul necunoscut care a planat asupra cazului ei medical pentru o perioadă bună de vreme.
Salvarea m-a luat de la ai mei, de la Turda și m-au dus la Cluj, la urgențe, unde am stat vreo 6 ore, timp în care mi s-au făcut continuu investigații. Dată fiind pareza extinsă, în primă fază am fost suspectă de un AVC major, însă mi-au făcut un CT care le-au infirmat suspiciunea. Au văzut, totuși, că în creierul meu există leziuni foarte mari, așa că pe seară m-au transferat la neurologie, căci era nevoie de RMN. După o zi petrecută în urgențe și un transfer la un alt spital aveam o singură certitudine: că nu știu nimic.
Știm, deja, că SM se diagnostichează în mod oficial atunci când analizele și investigațiile medicale elimină toate celelalte boli neurologice din lista diagnosticelor posibile. Totuși, chit că așteaptă confirmarea oficială a analizelor, de cele mai multe ori doctorii bănuiesc cu ce au de-a face chiar până să primească toate rezultatele investigațiilor.
Însă din acest punct încolo, cazul Adrianei începe să devină unul puțin probabil.
În următoarele capitole ale acestei povești vom mai vorbi despre necunoscut și frică. Bine, dacă e să fiu foarte sinceră, multe părți din povestea Adrianei sunt despre cele două. Însă înainte de a intra în pâine și de a detalia experiența ei, consider că e important să vă împărtășesc ceva ce Adriana mi-a spus, de la bun început: eu nu dau vina pe sistem, pe medici, chiar au făcut tot ceea ce au știut și putut la momentul respectiv. Nu sunt împotriva sistemului, căci i-am înțeles limitele iar acum vreau să îl ajut să și le extindă.
Da, ce urmează să vă povestesc vă va stârni multă frustrare, poate chiar furie îndreptată spre un sistem medical care poate fi mult îmbunătățit. DAR Adriana are dreptate: e mai productiv să ne îndreptăm toate aceste emoții pentru a contribui la schimbare.