Revenirea acasă. Nu știam ce înseamnă nerăbdarea până nu a venit momentul întoarcerii acasă, iar eu trebuia să aștept să se încheie vizitele medicale și să mi se completeze hârtiile de externare. Pregătită pentru plecare încă de la ora 9, am părăsit spitalul cândva după prânz. În tot timpul ăsta am fost ca un copil care aștepta momentul deschiderii cadourilor de Crăciun: din când în când scoteam capul pe ușa salonului, să văd dacă nu cumva vine cineva cu hârtiile mele.
Liniștea și bucuria simțite… de neprețuit. Doar gândul că merg acasă la familia restrânsă (formată din iubitul meu și puiul de cățel pe care îl luasem chiar în ziua în care m-am programat la RMN), parcă făcea să pălească orice grijă și să facă din lumea asta un loc WOW. Probabil că nu o arătam, căci eram epuizată după nopți nedormite și gânduri infinite, dar eram fericită. Și, chiar dacă știam că nu va trece mult până când voi reveni pe secția de neurologie a spitalului Fundeni, plecarea acasă mi-a dat tăria să cred că data viitoare când voi veni aici voi fi mai puternică, mai zâmbitoare, mai odihnită. Eram mai bine!
Am simțit că revenirea acasă va fi tot ce am nevoie pentru a fi mai bine și așa a fost. Starea de optimism și tratamentul primit în spital au reușit să mă pună pe picioare destul de rapid. Nivelul de energie mi-a revenit la normal, iar amorțelile s-au localizat doar la mâna stângă. Piciorul și restul corpului nu mai erau afectate de furnicături, iar durerile din zona feței dispăruseră. În decurs de 2-3 luni, a dispărut și senzația de curent simțită în tot corpul atunci când lăsam bărbia în piept – leziunea din zona cervicală devenind inactivă. O evoluție uriașă, deci.
La externare, aveam două convingeri: una caldă, una rece. Prima, cea caldă: că trebuie să îmi schimb complet stilul alimentar și să acord mai multă atenție odihnei și resurselor de energie. A doua, ca apa „caldă” ce curge la robinetele bucureștenilor: eram ferm convinsă că totul se va schimba în relația pe care o aveam. Aveam un sentiment intens de teamă că lucrurile nu vor mai fi la fel, că foaia de hârtie pe care scria, printre altele, „Diagnostic principal: SMRR” va transforma complet modul în care cel de lângă mine mă privește. Hei, voi, cei care ați trecut printr-un moment similar: vă sună cunoscut? Știam eu.
Sunt recunoscătoare că viața mi-a dovedit contrariul, iar aici cel mai mult au contat:
- Atitudinea persoanei iubite, care nu m-a tratat nici o clipă ca și când aș fi un om bolnav. A fost înțelegător în ceea ce privește schimbările de dispoziție, momentele în care eram zguduită de gânduri și teme, dar și dorința de a investi în sănătatea mea. Nu a contestat nici o clipă alegerea de a renuța la anumite alimente și de a le înlocui cu altele, chiar daca asta presupunea o presiune financiara în plus asupra micii noastre familii.
- Sesiunile de terapie. Am sa detaliez într-o postare dedicată cât de mult a contat terapia, dar strict din perspectiva relației, m-a ajutat să depășesc propriul blocaj mental: trăiam cu impresia că lucrurile s-au schimbat, desi totul era ca înainte.
(Paranteză: gândurile și fricile mi-au provocat insomnii mai bine de o săptămână, ceea ce, cumulat cu nopțile nedormite în spital, au dat cu minus. Tocmai de aceea consider că despre emoții și terapie este necesar să vorbesc mai pe larg, în curând).
Revenind la revenire, în următoarea perioadă, convinsă fiind de cartea pe care o citisem (și care consider și acum că oferă o mulțime de sfaturi utile pentru oricine, nu doar pentru cei care trăiesc cu SM) am renunțat complet la zahăr, lactate și gluten. Iar asta nu pentru că am crezut vreo clipă că mi se vor repara leziunile identificate pe creier și coloana cervicală doar pentru că m-am lepădat eu de alimentele astea, ci pentru că am înțeles atât pot eu să fac să îmi ajut corpul. Hrănindu-l corespuzător, aveam să îi feresc de micile inflamații care ar putea alerta sistemul imunitar mai mult decât necesar. Such a drama queen acest sistem imunitar.
Schimbarea modului în care abordam situația în ceea ce privește alimentația a fost una bună și din punct de vedere mental. Faptul că am început să acord mai multă atenție acestui aspect, nu mi-a mai lăsat timp pentru a gândi tot felul de (alte) scenarii. M-am concentrat pe a descoperi noi rețete și ingrediente, dar și pe a accepta noi alimente în dieta mea. Cine mă cunoaște știe că sunt un coșmar alimentar, lista de produse care îmi plac fiind mult mai scurtă decât cea cu produse pe care nu. Dar am trecut peste (multe) blocaje și am reușit să introduc sau reintroduce anumite produse în meniu. Mă rog… peste „blocajul” numit iarbă în mâncare nu am reușit (încă) să trec, dept care pătrunjelul, mărarul și, Doamne ferește, coriandrul sunt încă pe lista neagră.
Cred că nu e un șoc pentru nimeni faptul că în primele săptămâni am fost obsedată de două lucruri: odihnă și alimentație corectă. La vremea respectivă, câinele mult prea mic avea nevoie de foarte multă atenție și asta mă ținea trează nopți la rând. Știu, sună stupid, dar îmi asumasem responsabilitatea unui suflet cât palma, care însă ne-a schimbat mult viețile, în bine. Nimic nu e gratis, nimic nu e degaba.
Un capitol alambicat precum acesta are, totuși, o concluzie simplă: după toată experința marcantă a primei internări în spital, singurele lucruri care s-au schimbat au fost cele pe care am ales eu să le schimb. Și pot spune ca sunt mândră și acum că am avut curajul să iau decizii pentru mine, să mă pun pe primul loc, ceea ce nu obișnuiam să fac prea des.
