Primirea rezultatelor pentru toate analizele făcute în spital, și deci confirmarea diagnosticului, reprezenta pentru mine doar oficializarea unei stări de fapt. Acum știam care e problema și știam, cu aproximație, care sunt pașii următori. Dispariția acelor mulți „nu știu” din săptămânile precedente au făcut ca frica și nesiguranța să fie înlocuite de încrederea că totul va fi bine. Animalul meu spiritual, unicornul, începea să revină la suprafață.
Ce am făcut, deci, în timpul petrecut așteptând rezultatele și stabilirea tratamentului? M-am informat mai mult și mi-am regăndit prioritățile.
Informarea e un subiect important și delicat, totodată. Important pentru că este bine să știi care sunt elementele cheie ale bolii, ce te poate ajuta și ce nu, ce tratamente sunt dispobilile și așa mai departe. Delicat, pentru că sursele din care îți iei informația sunt extrem de importante. Dată fiind meseria mea, știu destul de bine cum stă treaba cu fake news-ul și cu articolele din surse îndoielnice. Însă în momentul în care cauți informații despre o chestiune care te afectează în mod direct, precum o boală, este ușor să începi să crezi toate lucrurile pe care le citești. Așa că, recunosc, am citit ce-am citit și apoi am renunțat să caut răspunsurile pe care mă așteptam eu să le găsesc. Simțeam că atât timp cât oricum nu am nici o garanție privind viitorul, mai bine să nu știu ce include nesfârșita listă a scenariilor posibile.
Pe de altă parte, încă din primele zile după diagnostic mi-a povestit sora iubitului meu (și îi voi fi mereu recunoscătoare pentru asta) despre cazul doctoriței Terry Whals (autoarea cărții menționate in articolul anterior). Ceva mai ambițioasă decât mine, ea nu s-a mulțumit cu a căuta informații despre boala de care tocmai aflasem, ci a săpat după moduri în care poate ajuta. Așa a dat de povestea Dr. Whals, poveste care mie mi-a dat mult curaj și m-a inspirat să produc schimbări importante pentru mine.
În cele din urmă, indiferent câte citești, it is what it is și nu poți decât să înveți să trăiești cu noua ta realitate. Tocmai de aceea, am hotărât că este un moment bun să îmi regândesc prioritățile, acum că știam în mare ce presupune noua mea realitate.
Regândirea priorităților. Un lucru pe care mereu l-am știut despre mine era că nu am făcut niciodată o prioritate din propria persoană. Era mai important pentru mine să nu îi deranjez pe alții, să nu îi încurc, să nu întârzii, să nu depășesc deadline-uri, să mă ridic la nivelul așteptărilor celor din jur (așteptări pe care eu le percepeam mult mai sus decât erau de fapt), să nu dezamăgsc și așa mai departe. 100% people pleaser. Mai mult, foloseam în exces termenul „TREBUIE!” când, de fapt, nu trebuia. Nu trebuie să faci curățenie într-o zi anume, nu trebuie să mergi în vizită, nu trebuie să fii mâna dreaptă a tuturor, nu trebuie să arăt ca-n reviste (iar femeile cred că știu foarte bine ce presiune pune asta asupra noastră)… Poți să o faci, dar nu trebuie. Iar această nuanță este extrem de importantă – îi sunt recunoscătoare terapeutului pentru această lecție și aș vrea să știe că o transmit și eu mai departe către cei care văd că se agită mai mult decât ar trebui 😊.
Tot la terapie am descoperit că, de obicei, puneam asupra mea mult mai multă presiune decât o făceau alții, iar asta nu ajuta deloc. Prin acest „trebuie” utilizat în exces, dar nu numai. Iar asta este al naibii de obositor, o activitate care consumă o grămadă energie. Înseamnă asta că nu mă voi mai strădui la fel de mult pentru a fi cea mai bună versiune a mea? Sigur că nu, dar o voi face într-un mod mai relaxat, ținând cont de mine și de ceea ce îmi cere organismul.
Cu alte cuvinte, regândirea priorităților a însemnat pentru mine:
- Mult mai puțin consum emoțional. Obișnuiam să consum multe emoții (și, deci, energie) pentru tot felul de întâmplări, evenimnte, situații, provocări asupra cărora, deseori, nu aveam nici un control, sau poate nici nu mă priveau. Desigur, investeam multă emoție și în relații și oameni care nu meritau asta. Așadar, am învățat să îmi controlez emoțiile, să nu mai transform problemele altora în problemele mele, să privesc lucrurile cu mai mult calm și să nu mă mai implic emoțional în absolut orice se întâmpla în jurul meu.
- Mai puțin consum nervos. La fel ca cel emoțional, și acesta era din plin. De altfel, ele sunt strâns legate. Am ales, deci, ca de fiecare dată când sângele începe să îmi clocotească să îmi pun întrebarea: „Merită să îmi stric sănătatea pentru subiectul/ omul/ orice-ul ăsta?”. Știu, întrebarea poate părea dramatică, dar asta a funcționat pentru mine. În 90% din situații am constatat că nu, nu merita. Așa că am „dat focul” la minimum și gata.
- Anxietatea. Ea este parte din viața mea și o știu, așa sunt eu. Iar la terapie am lucrat mult în direcția asta. E dificil de controlat, însă nu imposibil. Am reușit să o îmblânzesc și pe ea – nu în totalitate, dar e un progres.
- Odihnă mai multă. Mereu am fost persoana aia care nu stă locului o clipită. Ei, am început să îmi spun mai des că e cazul să iau o pauză, că e ok să nu fac absolut nimic o zi, două sau câte am nevoie și, mai ales, nu moare lumea dacă nu îmi ofer eu ajutorul, dacă nu merg eu la o petrecere, dacă nu fac eu de toate, pentru toți și peste tot. Nu vreau să sune ca și când eu eram centrul universului și că fără mine nimic nu era posibil. DAR obișnuiam să fiu mereu acolo unde alții aveau nevoie de mine. Oricine altcineva, în afară de mine însămi, era o prioritate.
- Mai mult timp pentru mine. Mereu mă plângeam că nu am un hobby, așa că am încput să caut. Mi-am alocat, așadar, timp pentru a învăța să fac lucruri care îmi fac plăcere, fie că e vorba de grădinărit, făcut lucruri hand made, citit sau altceva. Sunt vreo revelație, vreun talent neobișnuit? Deloc, dar asta nu înseamnă că nu mă bucur de activitațile în sine și rezultatul lor. În plus, cine are acum 1 mango, 1 smochin și 4 curmali în casă? 😊
- Mai multă grijă pentru sănătate. Acesta este și el un proces continuu (și anevoios), în parte din cauza presiunii pe care eu o pun asupra mea (the irony). Pe de altă parte, aș putea spune despre mine că sunt regina pofticioșilor, deci îmi este destul de dificil să nu calc pe bec… Vara trecută, de pildă, am cam dat-o în bară, dar mi-am promis să îmi revin. Încă nu am reușit… dar speranța nu moare niciodată.
- Mai multă liniște. În luna ianuarie, când aniversam 30 de ani, o bună prietenă mi-a urat ca la 30 de ani să îmi găsesc liniștea și echilibrul, sau mai bine zis calmul de care aveam nevoie. M-am gândit mult la această urare. Deși nu în cel mai fericit mod, am găsit liniștea de care aveam nevoie).
Această reorganizare a priorităților a presupus mult lucru cu sine, multe discuții interioare. Și, da, e un proces continuu. Dar eu zic că merită să îți acorzi timp pentru a regla acele aspecte care te împiedică, adesea, să fii cea mai bună versiune a ta și pentru tine, nu doar pentru alții. Indiferent dacă ai SM sau nu.
