La câteva săptămâni bune de când au apărut primele simptome ale lui Dragoș, a putut în sfârșit să meargă la neurolog pentru punerea unui diagnostic, cu analizele și investigațiile complete (atât cât se făceau la momentul respectiv). Doctorul i-a dat numărul său de telefon, ca Dragoș să îi telefoneze în caz că mai apar simptome și o scrisoare medicală, pentru a merge la Colentina sau Unversitar. Tot în București, căci acolo erau cele mai apropiate centre de tratament pentru SM (în prezent sunt 12 în toată țara, dintre care 6 în Capitală).
Când am auzit de tratament, gâdul meu era: eh, Antinevralgic sau ceva. La momentul respectiv nu îmi dădeam seama de dimensiunile bolii. Eram un om activ, simptomele îmi trecuseră, nu aveam nici un motiv să cred că e grav. Am sunat, totuși la cele două spitale și m-au pus pe lista de așteptare. Tot întrebând în stânga și-n dreapta cât va dura până când vor avea loc și pentru mine, am aflat că erau două posibilitățo: ori trebuie să renunțe cineva din program la locul său, ori să moară. Dar eu mă simțeam bine și nu puteam deloc să mă asociez cu situația gravă, care îmi era prezentată”.
Dacă mă întrebați pe mine, norocul lui Dragoș a fost că era un om cu picioarele pe pământ și cu un psihic de fier. Ok, poate și nițică inconștiență, însă nu știu sigur dacă era asta, sau un mecanism de autoapărare. DAR… să afli că trebuie să moară cineva pentru ca tu să beneficiezi de tratament trebuie să fie al naibii de greu.
A durat un an și jumătate până am intrat în program, și asta s-a întâmplat pentru că Ministrul Sănătății de la acea vrem a suplimentat numărul de pacienți care pot intra în Programul Național. Sigur, în tot acest timp am mai avut pusee, însă mă tratam cu Solumedrol – care pe atunci era mai puternic, te resuscita cu totul. Când m-au sunat cei de la spital mi-au zis: luați niște Paracetamol la dumneavoastră și veniți la spital în două zile. M-am bucurat, totuși, ca nu a trebuit să moară cineva pentru ca eu să primesc vestea asta.
Faptul că știi cu ce boală te confrunți este extrem de util. În mod obișnuit, cunoașterea diagnosticului reduce mult nivelul de anxietate, însă dacă știi că nu poți face nimic pentru asta, pentru că nu ai acces la tratament te ține într-o stare constantă de stres. Eu am așteptat o lună-două și tot mi-a fost greu să nu mă gândesc constant la asta, dar Dragoș? Un an și jumătate, în acest context, îmi pare o eternitate.
Ajuns la Universitar, doctorii s-au uitat prin dosarul lui și au urmărit filmul de la RMN: pe vremea aceea nu erau CD-uri, ci se uitau la film printr-un aparat din acela cu lampă. Apoi mi-au zis: OK, tratamentul e Rebif. Pe atunci – știu asta acum – erau 4 tratamente, toate de linia întâi și mie mi-au recomandat direct asta. Nu aveam alte informații despre celelalte opțiuni, însă nu m-a deranjat să știu că va trebui să fac 3 injecții pe săptămână, atât timp cât eram bine. La spital l-au învățat cum să își facă injecțiile, care trebuiau administrate în zone diferite, de fiecare dată: brațe, picioare, fese și burtă. Și asta a fost tot, așa a început viața lui Dragoș, cu tratament pentru SM.
