Înainte de a începe povestea acestui capitol vreau să menționez că știu că experiențele la locul de muncă diferă foarte mult de la un caz la altul, cu sau fără SM. Mi se pare, totuși, un subiect important, pe care insist să îl punctez, cu mențiunea că povestea mea nu este neapărat povestea ta sau a altora (fapt care, de altfel, se aplică tuturor capitolelor postate până acum și celor care vor urma. Să vedem, așadar, cum e cu SM la serviciu.
În capitolele anterioare am menționat că managerei mele i-am spus încă de la primirea intepretării primului RMN despre suspiciunea diagnosticului cu SM – împinsă, cumva, de sentimentele de panică și disperare extrem de profunde pe care le simțeam la momentul respectiv. Era firesc să îi spun din moment ce m-a sunat să mă intrebe dacă sunt în regulă (căci tocmai îi scrisesem că trebuie să ajung de urgență la un medic), iar eu plângeam cu sughițuri. Nu mai reiau, deci, multa empatie și înțelegere pe care ea mi le-a transmis. M-a suținut și încurajat să îmi prioritizez sănătatea și mi-a spus de la bun început că mă pot baza pe sprijinul ei, indiferet dacă aleg sau nu să împărtășesc colegilor experiența mea. Am apreciat foarte mult asta, am simțit cu adevărat că intimitatea mea este respectată și că nu trăiesc sub presiunea de a lua anumite decizii. Am putut face lucrurile în ritmul meu.
Am stat un pic să mă gândesc dacă să vorbesc despre diagnostic sau nu, la implicațiile pe care deschiderea mea le-ar putea avea, mai ales în contextul în care eu mă alăturasem echipei de doar două luni. Desigur, în timpul petrecut alături de noii colegi mi-am dat seama că sunt oameni faini, dar tot mă simțeam ciudat să trântesc pe masă drama mea, la atât de puțin timp distanță de momentul în care ne-am cunoscut. În cele din urmă am decis, totuși, că ar fi un gest responsabil din partea mea să le spun despre diagnostic (atunci când mi se va confirma) pentru că:
- În cazul în care, din întâmplare, mi s-ar face rău la birou și ar fi ncesară intervenția unui medic, ar fi util ca doctorul să afle de la colegii mei despre SM;
- În cazul în care mi se face rău cât lucrez de acasă, colegii să știe că mă confrunt cu o problemă reală și nu am găsit doar o scuză;
- Știam că, uneori, persoanele cu SM se pot confrunta cu situații de confuzie, lipsă de concentrare și alte cele. M-am gândit că ar fi util ca și colegii mei să știe despre asta, în cazul în care asta se întâmplă, că e doar ceva temporar. (Paranteză: da, multă nevoie de validare aici. Da, am vorbit cu terapeutul despre asta. Da, am mai temperat această gândire, între timp).
- M-am gândit că e posibil ca, pe parcursul anului, să fie necesar să îmi mai iau zile libere pentru tratament ori analize. Din nou, mi s-a parut important ca echipa din care fac parte să știe asta.
Cum le-am spus colegilor?
Am ales să folosesc o abordare similară cu cea folosită în cazul familiei și anume:
- Am așteptat să mi se confirme diagnosticul. Nu am văzut sensul în a anunța colegii că „s-ar putea să am SM”.
- Am preferat să le spun, pe cât posibil, fiecăruia în parte sau măcar într-un cadru restrâns. Asta a ajutat din două puncte de vedere: în primul rând, le-a oferit lor confortul de a pune întrebări (în cazul în care au avut), iar în al doilea, mi-am oferit mie confortul de a ști că îmi pot arăta vulnerabilitatea, în cazul în care mă lăsam copleșită de emoții (a se citi: îmi era mai ușor să plâng de față cu 1-2 oameni, decât cu un grup întreg. N-a fost cazul de lacrimi, însă am vrut să îmi ofer posibilitatea să fac asta, dacă simțeam nevoia).
- Am început fiecare discuție într-un ton pozitiv, punctând faptul că sunt bine. Asta i-a ajutat și pe ei să înțeleagă că sunt la fel ca înainte și că noul diagnostic nu va schimba nici relația construită (sau, mă rog, aflată în curs de construire cu fiecare dintre ei), nici modul în care mă voi raporta la job.
- Nu am făcut din asta un subiect principal de discuție, în sensul că nu am setat întâlniri cu fiecare în parte pentru a-i anunța. Am căutat să împărtășesc acest lucru atunci când am simțit că avem un moment de respiro – fie că a fost o pauză de cafea sau un moment de la începutul unei ședințe, cât așteptam să se alăture și alți colegi.
- Am continuat să fiu aceeași eu și după această discuție. Faptul că mi-am păstrat vibe-ul optimist și să fiu la fel de prezentă și implicată în proiecte ca până în momentul primirii diagnosticului i-a ajutat să vadă că, în ciuda etichetei SM, sunt în continuare un angajat conectat la realitatea companiei și a echipei.
Reacțiile colegilor au fost diverse. Desigur, sentimentul pe care l-am regăsit la fiecare dintre ei a fost empatia, lucru pe care îl apreciez și care spune foarte multe despre calitatea umană a celor din jurul meu. Sunt cu adevărat norocoasă. Pe de altă parte am văzut, pe rând: surpriză („wow, nu pot să cred, ești sigură?”), compasiune („off, ce păcat, parcă nu îmi vine să cred”), grijă („dar tu ești bine, te simți bine?”) și încredere („ești un om puternic, va fi bine, am încredere”). Era foarte interesant să vezi toate aceste stări pe chipurile lor, în aproape aceeași ordine, de fiecare dată.
Între timp, m-am mutat într-un alt departament al aceleiași companii și am avut bucuria să întâlnesc oameni la fel de calzi și grijulii. Unii dintre noii colegi din departament știau despre diagnostic, alții au aflat când am lansat blogul (nu m-am ascuns, dar pur și simplu nu veni vorba). Mai toți mi-au transmis, într-un fel sau altul, că nu par să fiu un om cu o boală cronică (desigur, pe lângă asigurările că pot apela oricând la sprijinul lor, în caz de nevoie). Răspunsul meu: „nu toți oamenii își arată adevăratele probleme și, cu siguranță, nu toți pacienții cronici se află în imposibilitatea de a duce o viață obișnuită. Iar faptul că sunt bine și capabilă nu e o excepție, din contră. Nici nu știi câți unicorni suntem, de fapt, pe lumea asta!”.
✨ Sharing is caring, așa că te invit să le spui și altora despre #UnicornulCuScleroză. S-ar putea să îi ajuți să înteleagă adevarata dimensiune a SM și că, în definitiv, pacienții cronici sunt la fel de faini, activi și implicați ca orice altă persoană.
