Nu știu dacă am să pot să descriu prea bine în cuvinte impactul pe care prima internare pe secția de neurologie a spitalului a avut-o asupra mea. Pe scurt, aș spune că am trăit un mix dezechilibrat de teamă, rușine și recunoștință. Teama de a nu ajunge în situația persoanelor pe care le-am văzut în jur (într-o stare mult mai gravă, desigur), rușine că mi-am permis să mă plâng pentru nimic și recunoștință că sunt chiar ok, pe picioarele mele, funcțională. Asistenta m-a condus într-un salon în care mai era o singură doamnă, extrem de simpatică. Deși aproape imobilă și conectata la oxigen, doamna a început numaidecât să mă aline, în încercarea de a mă convinge să nu mai plâng. (Paranteză: îmi permit rareori să plâng în preajma altora. Și nu pentru că aș considera asta o rușine, ci pentru că am avut mereu senzația că e ceva extrem de intim, de personal. Iar asta pentru că lacrimile sunt o expresie a unor sentimente atât de intense… dintre cele pe care nu le împărtășești cu oricine, oricând).
Nu știu dacă se aștepta să aibă o nouă colegă de cameră în ziua respectivă, dar după ce m-a întrebat cu ce treburi pe acolo, mi-a prezentat rezerva, indicându-mi câteva detalii. Mi-a zis să îmi fac loc în micul frigider (era ultimul meu gând, dar am apreciat intenția), m-a îmbărbătat și, după ce s-a asigurat că nu mai bocesc ca un copil, mi-a dat spațiul de care aveam nevoie. Am stat amândouă în tăcere o vreme, până când eu, o guralivă, am început să vorbesc una-alta cu dumneaei. Între timp, încercam să mă prefac că nu simt mirosul de boală și dezinfectant, pentru că nu voiam să accept că va trebui să mă obișnuiesc cu el.
Nu mai știu de ce boală suferea colega mea de salon, dar era în spital de vreo 4 luni. Era obosită, plictisită, realmente neputincioasă. Sănătatea îi era șubredă și, pe parcursul zilei, am putut vedea că starea ei emoțională, la fel ca a mea, oscila între „sunt pe drumul cel bun și am să merg acasă, curând” și „nu mai pot”. Doamna aceea mi-a rămas la suflet și încă mă gândesc la ea de fiecare dată când ajung pe secție. I-am înțeles fiecare moment de frustrare și necaz și nu îmi doream decât să îi pot spune o vorbă de încurajare când are nevoie. O vedeam fragilă din toate punctele de vedere și mi-aș fi dorit să îi dau o îmbrațișare, să știe că nu e singură. Dar un astfel de gest de afecțiune putea să îi provoace o criză periculoasă. Cum e asta… ceva atât de necesar pentru suflet să îți provoace o durere fizică atroce.
Nu știu dacă din milă față de ea, de mine sau de amândouă, mă rugam să nu fiu vreodată în postura de a-mi testa răbdarea cu sine, așa cum i s-a întâmplat ei. Iar asta după nici o oră petrecută împreună. Cam atât a trecut până să vină cele două rezidente (cel puțin la fel de drăguțe precum asistenta), să îmi facă un control neurologic inițial – acela cu testarea reflexelor. Atunci am aflat că am și o ușoară problemă de echilibru (that explains a lot!) și am realizat cât de mult se extinsese senzația mea de amorțeală din corp, de la o simplă pișcătură în deget, la toată partea stângă a corpului, practic. M-am concentrat cât am putut de mult pe a le oferi cât mai multe date despre istoricul meu medical și al familiei mele, desi câteva lucruri le-am uitat cu desăvârșire. La scurt timp a venit și doamna doctor, căreia i-au prezentat datele și care, după ce mi-a mai pus câteva întrebări și a mai făcut niște verificări, le-a dictat pașii următori.
Nu știu dacă a fost vreun moment conștientă de faptul că, înainte de a ieși din sală, mi-a spus niște cuvinte care m-au liniștit mai mult decât orice: „Dacă e SM, e ok. Ne descurcăm cu SM, există o mulțime de opțiuni. Hai să vedem ce zic analizele”. Sunt niște cuvinte care m-au adus cu picioarele pe pământ într-o dimineață mult prea încărcată emoțional. Și le-am crezut din toată inima, pentru că mi-am dat seama că nu le spune doar așa, să mă lingușească, ci cu o încredere de fier. Că liniștea mea s-a transformat, mai apoi, într-o tristețe profundă, din cauza gândului că odată confirmate veștile, va trebui să le transmit familiei și ei se vor întrista la rândul lor… e o altă poveste.
Nu știu dacă am mai trăit în viața asta un roller coaster emotional atât de intens precum cel din zilele în care am stat internată. Da, am mai avut momente în viață în care am trăit fericire, tristețe, teamă sau entuziasm profunde, însă niciodată nu mi s-a întâmplat să trec prin toate în decurs de o zi, sau câteva ore. Mă trezeam încrezătoare, recunoscătoare pentru oamenii pe care îi am alături și care au grijă de mine. Când veneau asistentele să îmi ia sânge, măcar o dată pe zi, se strecura îndoiala în sufletul meu, căci mă întrebam ce vor mai descoperi de data asta. Mai apoi, mă cufundam în lectură și mă bucuram că descopăr lucruri pe care stătea în puterea mea să le fac și care pot ajuta în păstrarea unui echilibru în organism. Dar liniștea de care aveam nevoie nu dura mult, căci noua colegă de salon (cu doamna drăguță am stat doar prima zi) avea un debit verbal fantastic.
(PARANTEZĂ: noua colegă de salon se afla în spital cu simptome ceva mai serioase decât ale mele, cu niște contracturi involuntare și dureroase ale mușchilor care îi afectaseră viața de zi cu zi. În cazul ei nu era vorba despre SM, ci o boală neurologică tratabilă care se declanșase în urma infecției Covid. Nu avusese o formă grea a bolii, însă efectul neurologic a fost major.
La scurt timp după iesirea din spital, distribuia pe Facebook mesaje puternic anti-vacciniste. O persoană pe care medicina o salva și o vindeca de o boală care îi afecta mersul și coordonarea membrelor, nu credea suficient de mult în ea… Dar, trebuie să recunosc, îi sunt recunoscătoare și ei. A avut multe cuvinte de încurajare pentru mine în cele patru zile petrecute împreună, în special înainte de puncția lombară, analiză esențială în diagnosticarea SM). Gata cu parantezele pe ziua de azi.
Nu știu dacă vorbăria, sau lipsa de odihnă (pentru că în spital rareori e liniște, iar dimineața la 6 începe forfota pe secție), dar pe la amiază mă lua oboseala, așa că profitam de cele câteva zeci de minute cât dura perfuzia să mă odihnesc. Reușeam? Aproape niciodată, căci gândurile mă țineau în alertă. Dacă nu aveam chiar nicio o șansă de liniște, mai mergeam în vizită la doamna simpatică pe care o cunoscusem în prima zi. Uneori îi prindea și ei bine să își ia gândul de la propriile probleme. Alteori avea o atitudine ostilă, așa că mă retrăgeam în salonul meu. Am înțeles rapid că realitatea tristă a persoanelor bolnave este formată și din multe momente în care singurătatea și timpul petrecut cu sine sunt singura alinare. Uneori, în mod bizar, încurajările nu fac decât să pună și mai multă presiune pe omul care le primește.
Nu știu cum reușeam să îmi „fentez” emoțiile de peste zi, probabil prin rutina pe care reușisem să mi-o creez în primele zile, dar spre seară era cel mai dificil. Începeam să primesc telefoane de la familie (care nu știa decât că fac investigații suplimentare, nu menționasem nici o clipă suspiciunea de SM). Tot seara veneau să mă viziteze iubitul meu și mama lui, momente în care cu greu reușeam să îmi stăpânesc lacrimile. Vedeam că el e îngrijorat și că se simte inconfortabil să fie acolo (normal, cine n-ar fi fost). Pe lângă îngrijorarea pentru mine, se afla într-un spital, în plină pandemie. Doar gândul ăsta e suficient pentru a te simți total nelalocul tău. Vedeam că el are, probabil, același temeri și întrebări pe care le aveam și eu. Iar ea, ca o mamă, îmi aducea mereu mâncare și se asigura că mă încurajează și îmi transmite putere. Nu cred că am să pot să îi mulțumesc vreodată pentru tot ce a făcut pentru mine. Atunci mi-am dat seama că eu nu am soacră, ci încă o mamă grijulie.
P.S: în zilele după externare, am notat într-un caiet următoarele cuvinte: „ (…) În Fundeni am plâns mult, dar nu de teamă, ci de mila celor din jurul meu. Desigur, aveam în cap și cele mai urâte filme și mă întrebam mereu de ce merita ai mei, cei dragi, să aibă de suferit cu așa o problemă ce aș putea să devin (…)”.
Poate ați observat repetiția acelui „nu știu” de la începutul fiecărui paragraf. Este un mod simplu de a indica starea mea generală din acele momente: nu știam ce va urma, ce voi afla, cum voi gestiona tot ce urmează. Iar pentru mine, să „nu știu” era cea mai dură provocare.
