Frică și nevoia de ajtor. Două elemente comune poveștilor de început cu SM. În rest, povestea lui Dragoș cu diagnosticul de scleroză multiplă diferă mult de a mea, trebuie să recunosc. Auzindu-i experiențele, nu pot decât să mă consider norocoasă. Și nu am să încerc să dramatizez situația lui mai mult decât e cazul – cel mai probabil, luând în considerare contextul social în care i se întâmplau și lui toate astea, a avut și el o doză bună de noroc. A primit diagnosticul destul de rapid (în contextul respectiv), efectele puseelor erau ameliorate odată ce primea tratamentul cu Solumedrol, viața îi era cât de cât normală. Și totuși, dacă stau să compar, pot spune că am toate motivele să mă simt recunoscătoare.
Am mai spus-o și am să o repet: Dragoș a fost un om puternic de la bun început. Dar chiar și cei mai puternici oameni din lume au nevoie de sprijin. Într-una dintre discuțiile noastre, Dragoș mi-a spus asa: Mie nu îmi era frică de ce pățeam, mai curând de cum ajung la medic în cazul unui puseu, căci dura câteva zile. Nu știam ce urmează, am crezut că asta e tot: îmi e rău, fac perfuzii, îmi revin și gata. Nu aveam alte informații. Am refuzat, e drept, informația atunci când mi s-a oferit. Era o chestiune de autoapărare, nu voiam să știu.
Acesta este un punct în care m-am regăsit destul de mult în povestea lui Dragoș. Chiar dacă în ziua de azi provocarea constă, mai curând, în a selecta informația corectă din marea de surse care îți sunt puse la dispoziție, o decizie similara am luat și eu în momentul diagnosticării. Ce nu știu, nu mă poate răni. În plus, am considerat că nu mă ajută prea tare să știu toate cele 1000 de fețe ale SM, atât timp cât nu știu care dintre ele se va adeveri în cazul meu. Dacă va fi să fie una dintre toate cele știute.
Un alt episod în care m-am regăsit a fost nevoia de a afla mai multe de la alți oameni care au trecut prin asta, ori care cunosc foarte bine ce presupune viața cu scleroză. Din nou, eu am avut ceva mai mult noroc, căci am găsit poveștile de care aveam nevoie la un click distanță, chiar în grupurile create de Dragoș. El, în schimb, avea mai puține opțiuni: cuvintele de încurajare veneau prin telefonul fix, tocmai din Oradea. În perioada dintre diagnosticare și începerea tratamentului mai sunam la o asociație, cred că erau din Oradea. Stăteam de vorbă cu o fată de acolo, despre tratamente și așteptarea mea. A fost acea mână de ajutor de care aveam nevoie, am primit empatia care m-a ajutat să îmi păstrez încrederea. Sunam de pe fix. M-au ajutat mult acele conversații.
Mi-ar plăcea ca înainte de a merge mai departe cu povestea lui Dragoș, să tragem câteva concluzii:
- Fiecare dintre noi are propriul nivel de rezistență la stres, propriile limite, propriul grad de anduranță, per total. Indiferent dacă aceste niveluri sunt mai mici sau mai mari, un lucru este sigur: învață-ți și acceptă-ți slăbiciunile. Conștientizarea punctelor sensibile este cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla, căci doar altfel poți găsi soluțiile de care ai nevoie să îți fie bine.
- Nu îți fie frică să ceri ajutor. Acesta ar fi următorul pas foarte important după momentul conștientizării punctelor slabe sau sensibile. Este perfect normal și în regulă să cerem ajutorul celor din jur.
- Nu îți fie frică/jenă să vorbești despre scleroză, sau să îți recunoști sentimentele. Singura persoană față de care ar trebui să te simți rușinat ai fi tu însuți, că prin încercarea de a-ți ascunde starea, gândurile, suferința, te neîndreptățești. Așa cum avem tot dreptul să fim fericiți, la fel avem tot dreptul să fim triști, speriați, demotivați. E parte din proces și, cu cât îți ia mai mult să accepți fiecare etapă, cu atât mai mult va dura vindecarea.
- Caută ajutor specializat. Dragoș a avut mare noroc că doctorița lui de familie și-a dat seama de la bun început că se confruntă cu o problemă neurologică, însă dacă nu ar fi fost așa, la cum l-am cunoscut, cu siguranță căuta în continuare un răspuns.
- Tot din categoria ajutorului specializat – nu te baza pe faptul că dacă au dispărut simptomele, gata, ești vindecat. Nu te opri din căutat răspunsuri cu privire la sănătatea ta doar pentru că „nu mai doare”.
- Fii recunoscător! Nu zic să te compari mereu cu alții și să găsești motive de autocompătimire, ci, din contră, să fii conectat la realitatea ta și să privești în mod rațional fiecare aspect care o poate influența. Ține cont de fapte, nu de presupuneri, ori probabilități. Nu te concentra pe „ce este posibil să fie”, ci pe „ce este și ce pot eu să fac să mă ajut”.
- Acordă-ți mai multă atenție, iar aici mi se par esențiale două aspecte:
- Să acorzi atenție tuturor simptomelor tale, semnalelor pe care organismul ți le poate transmite. De obicei, orice problemă – fie ea oboseala, lipsă de vitamine, deshidratare sau ceva mai grav – este semnalata într-un fel sau altul. Așadar, acordă-ți atenție, analizează momentele în care eventualele stări apar și ia măsuri în consecință.
- Asigură-te că îți pui sănătatea pe primul loc. Când simți că te cam ia oboseala, odihnește-te. Când te simți copleșit, elimină sursele de stres. Atât cât se poate, desigur, însă deseori este mai ușor să elimini stresul și toxicitatea decât ne imaginăm. Poate… învățând să spui nu? Mie nu mi-a fost ușor, recunosc, dar odată ce am învățat că „a refuza” nu este echivalent cu „a dezamăgi”, viața mea s-a simplificat subit 😊.
Am mai zis și o repet: cea mai importantă persoană din viața noastră suntem chiar noi înșine. Ce-ar fi să ne comportăm ca atare? Am mai scris și despre experiențele mele și modul în care am făcut eu față veștilor. Click aici dacă vrei să citești despre gândurile de atunci și aici despre grupurile de sprijin.
