Luăm o pauză de la evoluția cronologică a evenimentelor din viața lui Dragoș pentru a vorbi despre frică. Sau frici, pentru că frica mi se pare ca nu vine niciodată singură (la fel ca necazurile 😊). Este firesc să apară sentimentul de frică atunci când primești un diagnostic despre care nu știi prea multe, dar pare serios. Atât tu, cât și cei din jurul tău (în special familia și prietenii apropiați) vă gândiți la o grămadă lucruri care s-ar putea întâmpla sau schimba.
L-am întrebat și pe Dragoș ce a însemnat frica pentru el și mi-a spus că în momentul acela el a resimțit două tipuri de frici: una profundă, legată de comportamentul său și una care a devenit o fobie, mai curând, din pricina unei experiențe neplăcute. Să le luăm pe rând:
Fobia – nu cred că este o premieră să auzim despre o persoană că dezvoltă o teamă de spitale după experiența primei internări. Da, marea temere a lui Dragoș nu era efectul pe care puseurile l-ar putea avea asupra lui, ci gândul că ar putea ajunge să fie internat în spital. În primii ani cu SM, Dragoș a avut peste 30 de puseuri (WOW… eu am avut unul singur în primii doi ani și jumătate și simt că mi-a fost suficient), însă doar în cazul unuia s-a internat. Și nu a rezistat mai mult de două zile, căci avea un coleg de salon grav bolnav (așadar nu era un cadru întocmai încurajator pentru un tânăr recent diagnosticat cu SM). Pe parcursul celei de a doua nopți, colegul a decedat – și de aici și trauma. Conform procedurii, chit că a decedat, doctorii nu puteau să îl ia de acolo. Se consideră că în primele ore poate fi în moarte clinică și că atât cât sunt șanse cât de mici să își revină, nu au voie să îl ia din salon. Așa că mi-am petrecut noaptea alături de colegul decedat, a fost o experiență tare stranie. Dimineața i-am zis medicului că, orice ar fi, nu mai vreau să rămân în spital. Mai aveam de făcut perfuzii – căci perfuziile cu Solumedrol se faceau câteva zile la rând – și i-am propus să vin la spital în zilele de tratament rămase și să stau cât timp mi se administrează perfuzia. Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, a doua zi m-am prezentat la spital, dar medicul nu a mai vrut să mă vadă. Așa că mi-a administrat asistenta tratamentul injectabil, direct pe vena, nu prin perfuzie.
(Paranteză: știu că sunt alte vremuri acum, alte proceduri, alt tip de birocrație și, cu siguranță, alte reguli. Și nu știu ce motive a avut medicul respectiv să refuze administrarea perfuziei, dar tot mi se pare greșit să facă asta și voiam să notez asta aici).
Cu această expriență la purtător, se explică fobia. Și nu zic ca ar fi persoane cărora chiar să le placă să fie internate, dar cred că fobia, totuși, vine cu un alt grad de anxietate, mult mai ridicat.
Frica profundă este, cred eu, acea senzație atât de puternică încât poate ori să te blocheze cu totul, ori să te motiveze atât de tare încât să faci lucruri care nu credeai că îți stau în putere. Din fericire, în cazul lui Dragoș, frica profundă a reprezentat o motivație pentru că, atenție: frica lui cea mai mare era ca nu cumva să se oprească. „Când făceam vreun puseu, toată lumea din jurul meu plângea. Neavând prea multe informații, eu nu îmi dădeam seama că totul se acumulează și că asta nu e ok pe termen lung, așa că mă concentram pe a le liniști pe aceste persoane dragi mie, care vedeam că suferă, în special pe partenera mea de atunci. Simțeam că sunt bine atât timp cât și cei din jurul meu mă văd bine, iar pentru asta trăgeam să fac și mai multă mișcare, să merg și mai mult. După puseu, am ramas cu sensibilități senzoriale, nu am mai putut juca fotbal. Dar mi-am zis măcar pot să merg, și toate eforturile mele se concentrau în direcția asta, pentru a-mi demonstra mie și celor din jur că totul e în regulă. Frica mea era să mă opresc.
Totul nu era în regulă, numărul mare de puseuri sunt o dovadă a evoluției bolii, în sens negativ. Urmează să aflăm mai multe despre asta, dar înainte să mergem mai departe, voiam doar să mai evidențez o dată cât de important este să ne găsim motivația de a merge mai departe. În ceva, orice. La Dragoș, a funcționat frica. A transformat o teamă pe care putea să o ducă într-o zonă de tipul „asta e, sunt un om defect, viața normală s-a terminat”, în principala motivație de a face mișcare iar asta, în timp, l-a salvat.
Și dacă tot vorbim despre frică, aș vrea să notez câteva gânduri referitoare la temerile familiei. Dragoș mi-a spus așa: Familia nu mi-a spus asta în mod direct, însă cu siguranță că au gândit-o: le era frică să nu rămân imobilizat. Și nu neaparat din cauza faptului că se gândeau că trebuie să aibă grijă de mine, ci conștiința faptului că omul imobilizat la pat, dar care este perfect lucid, suferă înzecit. În special iubita mea de atunci se panica în mod deosbit când aveam un puseu. Aproape că ajunsesem să mă tem de puseu nu din cauza efectelor asupra organismului meu, ci din cauza temerilor și supărărilor pe care le nășteau în familie.
Cu aceste cuvinte ale lui Dragoș, aș vrea să închei capitolul dedicat fricii cu următoarele:
- Frica este normală, ea ne ține în viață. Mi-a luat și mie ceva timp să înțeleg, dar chiar așa e, instinctul de conservare este puternic influențat de frică. Deci este perfect ok și firesc să simțim asta. Totuși, nu este niciodată ok și firesc să o lăsăm să ne blocheze activitatea și să ne diminueze pofta de viață. Astfel, dacă te simți vreodată copleșit de sentimentul de frică, indiferent dacă sursa acesteia este un diagnostic sau orice altceva, nu întârzia să cauți ajutor. Vorbește cu cineva, oricine, despre asta. Poți începe să vorbești cu familia și/sau prietenii, care îți pot oferi o altă perspectivă asupra situației în care te afli. Dacă nu funcționează, apelează la un psiholog. Dacă nu cunoști vreun psiholog – poți încerca să îi descoperi pe oamenii faini de la Cortul Terapeutic, o initiativă la care iau parte o mulțime de psihologi terapeuți din toată țara. Nu e singura sursa, dar e un punct de pornire.
- Frica este normală și în cazul familiei dar, cred eu, ideal ar fi ca ea să nu fie transferată către cel care este pacient. Oricum are propriile temeri și gânduri de controlat, iar presiunea faptului că familia este îngrijorată și temătoare privind viitorul, nu ajută niciodată. Veți spune că pe Dragoș l-a ajutat și așa este, din anumite puncte de vedere l-a ajutat, motivându-l. Însă din alte puncte de vedere, despre care vom vorbi în curând, nu a făcut decât să strice.
