Operația pentru extirparea tiroidei mi-a fost programată pentru data de 30 ianuarie, așa că pe 29 ianunarie m-am internat. A fost foarte interesant să fac o analiză asupra stării mele, prin comparație cu starea pe care am avut-o la prima internare pentru clarificarea diagnosticului SM. Sigur, lucrurile au stat un pic diferit, acum știam exact pentru ce mă internez și care vor fi etapele prin care voi trece, pe când la internarea în Fundeni știam doar că e posibil să am SM și trebuie să fac mai multe analize, să vedem dacă se confirmă. Ce, câte, cum… nu știam.
Revenind în zilele noastre, chiar dacă aveam emoții, nu m-am simțit deloc copleșită. Din contră, când am ajuns la spital, cu geanta de lucruri după mine, mi-am așteptat rândul cu un singur gând: sper că îmi vor recolta curand probele pentru analize, căci aveam cafeluța caldă în ghiozdan și abia așteptam să iau câteva guri, căci eram mai adormită ca niciodată. „Colegii” din sala de așteptare, pe de altă parte, erau vizibil emoționați: unul dădea nervos din picioare, o altă doamnă punea un milion de întrebări… o tânără frumoasă avea lacrimi în ochi iar eu… abia așteptam să îmi beau cafeaua și să mă întind un pic 😊.
Bineînțeles că momentul internării a venit la pachet cu o mulțime de investigații pre-operatorii: cardiologie, ORL, sânge… un semi-maraton. Am apreciat, însă, că atunci când mergeam la investigații, mergeam toți pacienții internați în ziua respectivă odată și ne întorceam tot împreună. Eram în permanență înoțiți de o infirmieră și nu stăteam împrăștiați fiecare te miri pe unde. Mi s-a părut că era foarte clar „circuitul” pacientului la internare pentru fiecare membru al personalului și deci singurii timpi morți erau minutele petrecute așteptând „colegii” să termine investigația. Am apreciat mult asta.
Pot să spun că din punct de vedere interacțiune cu personalul și medicii sau infirmierele, ori asistentele care au grija de mine, sunt foarte norocoasă. Ca la Fundeni, am dat și aici de oameni calzi, empatici, persoane care dincolo de propriile probleme sau propria oboseală știau că noi suntem acolo pentru că avem o problemă și încercau să ne ajute să fim cât de confortabili posibil în acel context. Și ce m-a mai surprins plăcut a fost curățenia. Băile aveau săpun și hârtie igienică (pare un lucru mărunt pentru care să te bucuri, dar credeți-mă, contează foarte mult să nu ai și grija asta de fiecare data când trebuie să folosești grupul sanitar), toate saloanele aveau propria baie cu duș (indiferent câte paturi erau), un mic frigider, nah, atât cât îți trebuie pentru a sta fără griji prea mari pe timpul internării.
Comportamentul personalului, de la medicul chirurg, la anestezist, asistente și infirmiere, a contribuit mult la crearea unei stări gererale de relaxare. Fiecare mi-a explicat rolul său, mi-au prezentat procesul prin care vom trece și, desigur, riscurile. Am avut ocazia să îmi spun și eu îngrijorările, însă am găsit răspunsuri pentru fiecare dintre ele. Cea mai simpatică a fost doamna asistentă șef de pe secția de ATI – inclusiv cu dumneaei m-am întâlnit, nu știu dacă așa se întâmplă mereu, dar eu am apreciat – alături de care am avut următorul dialog:
AS: Nu-ți face griji, ai toate motivele să ai încredere în echipa medicală, sunt foarte buni.
Eu: Ah, sigur, am încredere deplină în ei, eu mă tem de mine. Mă tem să nu fiu super-stresată și să îmi bubuie inima când mă urc pe masa de operații, mă tem să nu îmi fie rău la trezirea din anestezie…
AS: Ah, păi pentru trezirea din anestezie nu tu trebuie să îți faci griji, ci anestezistul, așa că poți tăia grija asa de pe listă!
Și uite cum am plecat râzând și cu inima împăcată de la o discuție premergătoare operației.
Ei, cum, necum a venit și ziua operației, pe care am început-o cu mai puțini fluturi în stomac decât mă așteptam. Posibil să fi fost și de la jumătatea de Xanax luată cu o seară înainte, nu știu, însă pentru mine a fost important să nu simt cum mă lasă genunchii de teamă. Deja mă obișnuisem cu gândul că este o intervenție pe care abia aștept să o fac (a funcționat, deci, să lucrez cu propria-mi minte), așa că atunci când a venit infirmiera să mă ia la operație, prima din salon, am plecat zâmbind și urându-le colegelor succes. Ajunsă în sala de operație, m-a relaxat mult atitudinea destinsă a personalului: erau cu toții zâmbăreți, în sală se auzea muzică jazz, atmosfera era foarte drăguță. Pentru ei, îmi spuneam, e doar încă o zi „la birou”, în care scot, pentru a nu știu câta oară, tiroida unui om de la locul ei. Mare brânză!
Ca norocul, m-au adormit rapid, așa că fluturii din stomac n-au avut timp să apară. Aveam incredere deplină în oamenii din jurul meu, încredere construită în ultimele 24 de ore, căci avusesem ocazia să discut cu fiecare dintre cei prezenți. Mă rog, cu aproape toți, „actorii” principali. Ultimele cuvinte înainte de a adormi complet au fost, desigur, despre blogul unicornul cu scleroză. Deja cred că știa toată secția că e un unicorn cu SM în sala de operație. În fine, totul s-a desfășurat foarte bine – în sensul că eu am dormit, iar personalul medical a reușit ce și-a propus.
După operație, am petrecut următoarele (aproape) 24 de ore pe secția de ATI. Cu toate că prima oară când m-am trezit am fost ușor mâhnită pentru că eu visam că fac cumpărături online, m-am relaxat rapid când am conștientizat că sunt bine, nu simt dureri, nu îmi e rău. Mai bucuroasă am fost când am văzut că starea de bine s-a păstrat și când m-am trezit de-a binelea, două-trei ore mai târziu, așa că mi-am propus ca în primele ore după operație să mă odihnesc din plin. Oricum nu aveam voie să mă dau jos din pat, așa că n-aveam decât să dorm.
Sigur, o vreme – atât în spital, cât și după externare – am fost foarte atentă la toate simptomele, să mă asigur că intervenția nu declanșează vreo reacție SM. Am avut un moment de îngrijorare cât am simțit, în ultima noapte de internare, că îmi amorțesc puternic mâinile și fața, simțeam furnicături similare cu cele resimțite în permanență în mâna stângă. Însă nu părea să fie cauzate de SM și mi-au confirmat asta și asistentele de la Parhon. Aveam o cădere (serioasă) de calciu, un fenomen des întâlnit după o astfel de intervenție chirurgicală. Am apreciat că nu m-au lăsat să plec acasă până nu s-au asigurat că analizele sunt ok, iar calciul poate fi reglat din suplimentele alimentare administrate acasă. Stările de amorțeală, care nu erau permanente, ca în cazul SM, au trecut după vreo două zile. Acum sunt acasă, am revenit la activitățile mele de zi cu zi și mă bucur tare mult că pot să spun cu sufletul ușurat că am trecut și de hopul ăsta, deși vă jur că uneori stau eu cu mine și parcă nu-mi vine să cred că nu mai rulează „în fundal” gândul „aoleu, trebuie să mă operez, cum o fi?!”. Și e atâââât de bine!
