Subiectul acesta este unul sensibil, așa că vreau să încep prin a menționa foarte clar un lucru: nu am dat șpagă, nu am fost martoră la „șpăguirea” cuiva, nu am încurajat acest act și nu am să o fac vreodată. Totodată, prin ceea ce urmează să scriu mai jos nu condamn sau trag de urechi pe cineva. Mi se pare important, însă, să discutăm și despre asta, căci este încă un subiect de actualitate (cu toate că mă bucur să observ că în ultimii ani a început să fie tot mai descurajat acest obicei).
Ultima internare mi-a arătat că „șpaga” este în principal o boală a pacientului, nu a personalului medical. Că gestul acesta e ca un cancer întreținut de frica de a nu fi tratat corespunzător. Și, da, este „genetică” – se transmite din generație în generație, pentru că „așa se face”. Cât am stat internată, 3 zile și jumătate, hot topicul fiecărei întâlniri între pacienți era șpaga: cine, cât și cui dă? În plic sau în buzunar? Înainte sau după operație? Iar eu asistam la discuții cu ochii cât cepele, mirată de sumele care se vehiculau pe acolo și ușor speriată de faptul că eu n-aveam la mine atâta amar de bănet. Fiind obișnuită să folosesc cardul pentru mai toate plățile, înainte de operație am scos 200 de lei, cash, pentru eventuale nevoi suplimentare – m-am gândit că poate vor fi necesare analize pe care nu le-am făcut și nu sunt acoperite de asigurarea medicală, ori poate oi vrea și eu să îmi iau o cafea, o apă, un șervețel, cine știe. Atât, ăștia erau toți banii pe care îi aveam la mine. M-am gândit la faptul că, poate, mi se vor cere bani pentru „servicii medicale”? Sigur, dar mi-am alungat rapid acel gând. „Suntem în 2024, totuși”, mi-am zis. În plus, până acum nu am fost pusă în postura de a mă vedea nevoită să bag bani în buzunar, de ce s-ar schimba ceva acum?
La prima discuție pe tema „darului” eu am stat cuminte, nu am zis nimic. Nu mai fusesem operată vreodată, nu știam care-i cutuma, dar recunosc că nu mă așteptasem ca pacienții să vorbească atât de deschis despre asta. Țin minte că mă gândeam doar atât: „Dar cei care n-au? Ei ce fac, cum se simt?”. A doua oară când a fost deschis subiectul, am zis hotărât: eu nu dau nimic, nimănui. Nu mi-a cerut nimeni, nici nu mi-a lăsat cineva vreo impresie că e nevoie să contribui financiar pentru a fi tratată cum trebuie. Nu am dat bani niciodată, nu o să o fac nici acum…. pur și simplu nu știu cum să abordez o astfel de situație, așa că mai bine nu fac ceva ce ne-ar pune într-o situație inconfortabilă, pe mine și pe membrul personalului medical.
De data aceasta, ochii cât cepele le-au avut colegii din saloane (căci discuțiile acestea nu aveau loc în salon, ci și în sala de mese; luam mesele la comun). Nu o dată am zis că nu dau nimic (căci în fiecare zi se internau pacienți noi care deschideau subiectul), dar de fiecare dată cuvintele mele erau urmate de tăcere și, uneori, de câte un „Așa e… nici mie nu mi-au cerut, dar știu că așa se face”.
Acest „știu că așa se face” este cancerul despre care vorbeam mai devreme. Un obicei prost, perpetuat de pacienți chiar și atunci când au zero motive să se teamă că ar putea să fie tratați diferit. Nici măcar o secundă nu am avut impresia că eu sunt tratată mai prost decât colegii pacienți care declarau că vor să dea bani personalului medical. Operația mea a durat la fel de mult, a fost făcută la fel de bine. Anestezia a fost aceeași, trezirea a fost și ea la fel de ok. Timpul petrecut la ATI a fost același, grija a fost aceeași pentru toți pacienții de pe secție. N-am primit nici mai multe, nici mai puține medicamente. Când m-am simțit rău din pricina căderii de calciu, asistentele au fost grijulii și m-au ajutat rapid să îmi revin. Mi s-au făcut analizele necesare și nu m-au lăsat să plec din spital până când n-au venit analizele care au confirmat că nu mai e nevoie de încă o perfuzie cu calciu, ci pot să mă tratez acasă, cu vitaminele oricum prescrise în rețeta de la biletul de externare.
Nu sunt naivă, știu că nu așa a fost mereu și sunt conștientă că încă mai pot exista cazuri în care pacienții sunt tratați diferit, în funcție de cât de „gros e plicul”. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să scăpăm de asta. Și spre bucuria mea, în ultima vreme nu am mai auzit de cazuri în care cadrele medicale cer bani pentru a-și face treaba.
Da, ne punem viețile și bunăstarea în mâinile unor oameni și pot să înțeleg nevoia de a ne arăta recunoștința pentru faptul că ne salvează. Dar nu așa, cred eu, ne arătăm recunoștința, prin șpagă. Eu una consider jignitor acest gest, căci îl decodez astfel: nu am încredere în calitatea actului tău medical, așa că ia ceva de aici, poate faci și tu un efort să te descurci mai bine. Apoi, cum hotărăști cât este potrivit să dai? Care este prețul pe care îl pui pentru viața ta? Cum poți să știi că ai ales prețul corect? Nu poți… și nici nu ar trebui pentru că nu este cazul. Așa cum noi, fiecare, am făcut tot ce am făcut pentru a ne croi un drum, o carieră profesională, așa și doctorii au făcut toate astea pentru că și-au dorit să își facă o carieră din asta. Primesc un salariu, ca noi, toți. Sigur, eforturile nu sunt la fel, diferă de la o meserie la alta. Dar a fost o alegere asumată iar noi, ca pacienți, ne arătăm aprecierea prin respect, onestitate și încrederea cu care ne punem sănătatea în grija lor.
Toate experiențele mele medicale de până acum mi-au demonstrat că medicii sunt acolo pentru a ne trata și nu fac asta pentru banii din plic. Eu una, indiferent de domeniul la care ne referim, nu aș avea încredere să merg la o persoană care își exercită meseria doar în baza șpăgii primite. Acea persoană nu are respect nici pentru mine, nici pentru sine, nici pentru meseria pe care o practică. Totodată, din punctul meu de vedere, nici măcar nu există o dezbatere privind a cui e vina – a celui care dă, sau a celui care ia? Mi se pare că este la fel de grav atât să dai, cât și să primești șpagă. Ambele părți arată la fel de multă lipsă de respect pentru sine, pentru interlocutor și pentru meserie. Da, chiar și cel care dă șpagă denotă lipsă de respect pentru sine, pentru că gestul se poate traduce și prin: nu merit atenția și efortul tău, dar plătesc în plus pentru a primi serviciul oferit de tine. Asta, desigur, în ciuda faptului că ești plătitor de taxe, un bun cetățean aflat la nevoie.
Am să închei prin a spune că nu știu dacă sau în ce măsură s-au concretizat discuțiile pacienților alături de care am trăit experiența internării pentru operație. Ce știu sigur este că eu am fost tratată corect și cu respect, m-am simțit îngrijită și am știut că pot avea încredere deplină în oamenii care se ocupau de cazul meu, fără să fi dat vreun leu drept șpagă. Omenia nu a dispărut iar medicii se și vă respectă mai mult decât credeți. Dacă i-ați ales să vă trateze, aveți încredere că o vor face în mod onest.
P.S: Cu riscul de a mă repeta, menționez iar că această postare nu este un mod prin care îi judec pe pacienții care întind plicul, ori pe cei care îl primesc – cine sunt eu să judec? Mesajul meu este altul: șpaga, în orice forma, nu este ok iar acum, mai mult ca niciodată, avem șansa să abolim acest obicei.
