Așa cum am mai spus, una dintre principalele mele „arme” în lupta cu problemele de sănătate este chiar mintea mea. Lucrez mult cu mine însămi pentru a-mi păstra o stare de spirit bună, pentru a rămâne optimistă dar ancorată în realitate. Pe cât posibil mă țin departe de „scenarită” și încerc să nu îmi închipui variante posibile, ci mai curând să mă pregătesc pentru cele probabile. În ziua externării, totuși, a fost prima oară când „m-am împiedicat și am căzut”, pentru scurt timp, din punct de vedere mental. Și unicornii mai pățesc asta, și ei mai plâng, câteodată.
Atunci a fost un moment în care m-am gândit ceva mai mult la bunica mea, care a trecut prin experiențe similare dar, din nefericire, mult mai triste și greu de îndurat. Am făcut greșeala de a compara situația mea cu a ei și, pe cât eram de recunoscătoare pentru nivelul scăzut de disconfort pe care îl simțeam eu, cu atât mai mult i-am conștientizat durerea fizică și frica pe care le-a simțit. Cred că în acea zi am atins cel mai înalt nivel de empatie posibil, căci am simțit pentru prima oară că am înțeles cu adevărat suferința unei alte persoane. Și tot atunci, mi-a venit prima oara un gând: „Nu pot și SM și cancer…”.
Conștientizarea faptului că diagnosticul cancer nu este exclus aproape m-a dus în zona de care mă feream, cea a scenaritei. La un moment dat chiar am stat și mi-am imaginat preț de câteva secunde cum ar fi să trebuiască să împac două boli serioase, cancer și SM și am ajuns la concluzia că, în acest context, chiar aș trăi doar pentru ele. Mi-aș pierde orice identitate, să spun așa… n-aș mai fi eu, ci mai curând aș fi SM și cancer, decât unicorn.
Am plâns pentru că preț de câteva minute m-am pierdut în acest scenariu. E drept, m-am și descărcat, pentru că în zilele de internare s-a strâns niscaiva tensiune, inevitabil. Norocul meu, totuși, a fost că m-am adunat rapid, dându-mi seama că m-am dus într-o zonă în care nu aveam indicii că voi ajunge vreodată, așa că m-am liniștit gândindu-mă că cel mai inteligent este să fac ceea ce fac mereu: atât cât pot și cât știu pentru a mă asigura că îmi e bine.
Știu că mai tot ce scriu eu aici vine într-o notă optimistă, căci așa sunt eu: îmi place să pun binele înainte, să văd soarele, culoarea, partea bună. Dar asta nu înseamnă că trăiesc cu un văl roz peste ochi, în permanență, nu înseamnă că nu trec și eu prin furtuni și zone gri, sau chiar negre. E drept, de cele mai multe ori trec prin ele doar eu cu mine, nici chiar cei mai apropiați și dragi oameni nu știu. Însă voiam să știți asta: cu toții cădem, ne ridică, plângem și râdem, ne simțim rupți în mii de bucățele, după care ne adunăm, bucată cu bucată. Chiar și unicornii.
„NU E CANCER, SUNTEȚI OK.”
Subtitlul e cel mai mare spoiler, știu, însă parcă meritau aceste cuvinte să le pun aici, pe pagină, mari cât o zi de vară. O propoziție scurtă, din doar 18 litere a fost cel mai frumos lucru pe care cineva putea să mi-l spună într-o zi ploioasă de 13 martie. Cea mai bună veste pe care speram să o primesc.
Prima oară când am început să scriu la acest „capitol” eram la o săptămână și jumătate după operație și notam așa: „la 10 zile după intervenția chirurgicală pot să fac și un status onest al stării mele de sănătate. Dacă ar fi să rezum în doar câteva cuvinte, aș spune asta: mai bine de atât nu cred că se putea. Am avut noroc, recunosc. Nu m-am confruntat cu probleme, doar o cădere de calciu, dar vorba aia, cu o cădere de calciu se poate lăuda oricine, nu doar o persoană operată de tiroidă 😊”.
Îmi mențin părerea de atunci, chiar am avut noroc. Nu m-am confruntat deloc cu dureri la nivelul gâtului, așa cum m-aș fi așteptat. Sigur, au existat momente de discomfort, vreo două săptămâni am dormit pe canapeaua din sufragerie căci era mai potrivită pentru gâtul meu ușor „imobil”, iar dacă Doamne ferește îmi venea să tușesc, simțeam că mă sufoc. Simplul „gest” de a tuși de 1-2 ori mă obliga să mă forțez atât de tare că îmi dădeau lacrimile. De strănutat… eheeee, mult mi-a luat să îmi dau voie să strănut. Eram mai ceva ca personajele din desene animate, care încearcă prin toate modurile să se abțină de la asta. Pur și simplu îmi era teamă că un banal strănut ar putea să îmi complice situația sau, în cel mai rău caz, să îmi cauzeze o ruptură la nivelul operației.
Dar indiferent ce simțeam, îmi găseam confortul în gândul că tot ce simt e temporar și trec prin momentele acestea mai dificile ca de obicei, ca mai târziu să îmi fie bine. Și, pentru că unul din mecanismele mele de a trece peste un moment dificil este încercarea de a-mi păstra cât mai multe din obiceiurile obișnuite, la 6 zile după operație m-am întors la muncă (de acasă, desigur, căci am fost cuminte și am stat în casă timp de două săptămâni, pentru a evita orice risc de îmbolnăvire sau infecție).
Așadar, timeline-ul a fost cam așa: la o săptămână de la internare mi-am reluat activitatea la birou (din nou, a fost alegerea mea), la două săptămâni de la internare am reluat obiceiul de a face activități fizice moderate (mers pe bandă), la trei săptămâni de la internare am revenit la viața dinaintea operației. La o lună și jumătate după operație am aflat că pot să tai de pe listă una dintre grijile care îmi rulau în subconștient, ce câțiva ani: cancerul tiroidian. Sunt norocoasă.
