Până în 2021, când am descoperit că trăiam cu SM și nu știam, m-am considerat un om destul de sănătos. Și pe bună dreptate, ajunsesem la vârsta de 30 de ani fără să fi fost internată vreodată (reperul meu din toate timpurile privind gravitatea unei probleme de sănătate fiind tocmai ăsta, internarea) și doar Universul știe cum n-am avut nici măcar ceva rupt sau în ghips (mâini, picioare, degete, whatever). Probleme au mai fost, sigur, însă aș fi ipocrită să mă plâng. Și, chiar dacă știam că nici tiroida nu îmi e 100% în regulă, am fost mereu recunoscătoare că nu a fost o urgență majoră să intervin în cazul ei. Și sunt și acum recunoscătoare pentru faptul că operația care urma era mai degrabă cu rol preventiv, decât o necesitate care putea da emoții.
Principalul avantaj al faptului că am avut mai multe luni la dispoziție din momentul programării intervenției și până la operația propriu-zisă a fost că am putut să mă pregătesc emoțional pentru acest eveniment. Ca orice „prima oară”, știam că nu avea să îmi fie ușor. Mai mult, îmi cunosc tendințele de a contura tot felul de scenarii în mintea mea (cu toate că în terapie am învățat să limitez mult acest obicei, mulțumesc, Vlad! :)). Am folosit din plin cele aproape 7 luni avute la dispoziție? Bineînțeles că nu, căci sunt și eu om, cu frici și temeri și am și eu tendința să evit situațiile în care pot să primesc vești proaste, sau mi se spun lucruri care nu îmi plac.
Despre modul în care am gestionat eu toată situația asta… nu știu să spun dacă a fost cel mai bun sau nu, cert e că pentru mine a funcționat. În primul rând, până prin decembrie nici nu m-am gândit la asta. A fost un proces de lucru continuu cu mine însămi, căci inevitabil îmi venea în minte gândul „Hău! Mai sunt X săptămâni până la operație!”. Dar în astfel de momente îmi alungam rapid orice astfel de gând, spunându-mi că voi tot avea timp să îmi bat capul cu treaba asta, așa că îmi mutam atenția spre altceva si pace. Știu că nu e ușor, dar până la urmă ține și de voință iar eu voiam să nu îmi fac mai multe griji decât e cazul. Asta pe de o parte, pe de alta, să fim serioși: are și memoria proastă beneficiile ei 😊 Uitam destul de rapid gândurile privind operația.
Când m-am apropiat de momentul operației, sigur, mi-am dat seama că trebuie să lucrez mai mult cu mine, că nu am să pot să mă păcălesc la nesfârșit. Nu voiam nici să risc să ajung în momentul internării și să mă ia cu totul panica, pentru că eu nu mă pregătisem deloc pentru ce aveam să trăiesc. Așa că am făcut următoarele:
- M-am interesat de ce presupune anestezia, cum e percepută operația de către pacienți, cât este de complicată etc. Am apelat la Sf. Google (sigur, în limitele bunului simț), am vorbit despre asta cu verișorul meu care trecuse prin această operație în urmă cu doi ani și am discutat pe îndelete cu medicul endocrinolog.
- Am încercat să îmi schimb percepția asupra operației, să nu o mai văd ca pe un compromis, ci ca pe un lucru pe care îmi doream să îl fac. Într-o oarecare măsură, era adevărat: îmi doream să mă asigur că pe termen lung voi fi ok. Îmi doream să scap de riscul ca nodulii respectivi să evolueze într-o formă de cancer. În cele din urmă, am început chiar să mă amuz: unele fete își doresc operații de mărire de sâni, eu îmi doresc tiroidectomie totală. Ce să-i faci, atât s-a putut.
- Am vorbit despre asta doar atât cât am vrut. Sigur că celor din jur – familie, prieteni apropiați și câțiva colegi – le-am spus despre operație. Și bineînțeles că ei, oameni drăguți și simpatici, mă întrebau cum mă simt, dacă sunt pregătită. Ei, în acest punct era momentul în care făceam alegerea, cât vorbesc despre asta. Atât timp cât am simțit că a bate darabana pe subiect m-ar adânci în sentimente negative, ar putea scoate la iveală frici și alte cele, răspunsul standard era: „sunt ok, dar nu vreau să acord subiectului prea multă importanță acum, am să îi dedic suficient timp atunci când va veni momentul”.
- Mi-am programat un scurt concediu fix înainte de operație. În săptămâna precedentă ne-am împachetat și am plecat în vizită la nași (care stau în altă țară) și am petrecut 4 zile într-un mediu cu totul nou. Cu toate că aveam mixed feelings în această privință (știam că sunt 50-50 șanse ca mini-vacanța să fie ori super ok, ori un eșec, dacă nu reușesc să îmi iau gândul de la operație), până la urmă s-a dovedid a fi o alegere foarte bună, căci m-a deconectat complet și, cel mai important, m-a făcut să abia aștept următoarea vacanță, întâlnire cu ei, ieșire cu prietenii etc.
În plus față de cele de mai sus, cred că a ajutat mult și faptul că anul acesta, ca niciodată, mi-am setat un singur obiectiv: să fiu bine mintal, fizic, emoțional… bine cu mine, cu ceea ce am, ceea ce sunt, ceea ce fac și îmi propun să fac. Cred că e firesc să ne setăm obiective și să avem anumite planuri la fiecare început al unei noi călătorii în jurul soarelui. Sigur, asta nu înseamnă că îmi propun să nu fac nimic, din contră: voi continua activitatea aici, pe plan profesional am o grămadă de idei, sunt o mulțime de lucruri pe care vreau să le încerc, locuri pe care vreau să le vizitez, oameni pe care vreau să îi revăd și tot așa. Diferența? Nu îl voi sacrifica pe „sunt bine” pentru nici una din cele de mai sus. Sau, cel puțin, asta îmi propun.
Acum, nu vreau să pară lucrurile mai dramatice decât sunt. Operația de tiroida nu este una dintre cele mai complicate din lume și nu aș vrea să pară că fac din țânțar armăsar. Însă până la un punct mi se pare normal să existe emoții, gânduri și neliniști atunci când te pregătești pentru ceva ce știi că nu va fi cea mai plăcută experiență din lume și nu poți decât să speri că vei trece ușor prin ce ți-a rezevrvat viitorul.