Să recapitulăm: avem un tip tânăr, care a încălcat rău de tot normele sociale și cultuale în care a fost crescut. Când trendul era ca tinerii de vârsta lui să se concentreze pe a-și construi o carieră, obligatoriu după terminarea unei facultăți, Vlad doar a început o facultate, dar ideea de carieră s-a risipit (în mintea lui) în momentul în care a venit pe lume primul copil, la fel de repede ca petalele unei păpădii în vânt. Viața i s-a schimbat la 180 de grade, iar în sufletul și mintea lui se dădea în permanență o bătălie între furie și iubire.
Eram într-o fază tare ciudată la momentul respectiv. Îmi iubeam soția și copilul, chiar am hotărât să îl facem și pe al doilea. A venit pe lume fetița noastră și chit că îi iubeam nespus pe toți trei, furia din interior nu puteam să o alung. Mă mințeam că mă frustrează că nu sunt suficient de bun pentru ei, însă eu simțeam că nu sunt suficient de bun nici pentru mine. Nu simțeam că sunt capul familiei, așa cum îmi imaginam eu că aș fi fost dacă aș fi făcut lucrurile ca la carte. În plus, undeva în sufletul meu, încă voiam să mă distrez. Acum că mă gandesc, poate că toate responsabilitățile astea care au venit deodată pe capul meu, m-au copleșit. Iar furia era modul în care simțeam eu să fac față presiunii.
Vedem încă o dată, așadar, cât de importantă este găsirea unui echilibru. Fie că vorbim despre emoții, minte, comportamente… pierderea echilibrului dintr-o parte nu face decât să destabilizeze și alte zone.
Soția era cu patru ani mai mare ca mine, în mod clar privea lucrurile cu o altă maturitate. Și asta probabil că ne-a ținut pe linia de plutire o bună bucată de timp, căci ea organiza lucrurile, casa, familia, în timp ce eu mă pierdeam în furie și frustrare la orice obstacol care îmi ieșea în cale. Cu ajutorul soției m-am înscris la o școală de asistenți de farmacie și astfel am intrat în domeniul pharma, să lucrez în vânzări. Tot ei îi datorez și asta. Dar, uite, chiar dacă îmi depășisem condiția de simplu lucrător comercial, chiar dacă ajunsesem să ofer mai multe familiei, tot nu eram bine cu mine și cu cei din jur. Mă enervam din te miri ce și mă certam mereu cu lumea, însă de fapt problema nu era fix aspectul pentru care ne certam, ci felul în care eu, în continuare, mă percepeam.
Fiecare simte și se raportează diferit la lumea din jur. Iată cum Vlad, un om de altfel bun, un tata cu potențial, un soț care își iubea și respecta consoarta, o persoană care avea toate motivele să fie fericită, până la urmă, a ajuns în punctul de a nu se bucura deloc de ce are. Chit că ajunsese să devină ceea ce, probabil, își imagina când era mic (anume un tată cu un job stabil, care putea să își întrețină familia), el n-a putut să treacă, în fapt, peste primul său eșec, iar asta a ajuns să îi influențeze viața. Încă o dovadă, așadar, că suntem cu toții diferiți.
Asta am facut mult timp, până m-am pensionat pe caz de boală, am vândut produse farmaceutice. Eram profesionist, știam ce am de făcut și totuși, nu eram împăcat cu faptul că totul se datora ei, nu mie. În subconștient, probabil, mă gândeam unde aș fi fost eu acum fără ea. Și cred că asta mă înfuria, gândul că n-am făcut totul pe forțele proprii.
Și totuși… dacă nu erau voința, ambiția, hotărârea de a fi cea mai bună variantă a sa… ar fi ajuns aici? Probabil că nu. De aceea, cred eu este important să înțelegem ce ne frământă, să descoperim adevăratele surse ale procupărilor noastre. Căci, iată, ani de zile, în sufletul și mintea lui Vlad, furia și iubirea au purtat un război, fiecare din ele câștigând o bătălie, când și când. Și când zic furie, să ne înțelegem, era una care cel mai adesea mocnea înauntrul său, nu se exterioriza într-un mod agresiv, ci mai curând printr-o atitudine zeflemitoare. În fine, un asfel de dans între două emoții puternice nu e chiar un tango romantic, ci dimpotrivă, e un stres continuu. Iar stresul, știm cu toții, nu aduce nimic bun.
