Nu știu în ce măsură este dovedid științific că trăirile puternice se pot număra printre cauzele declanșării sclerozei multiple, însă pot spune că ele au fost un element comun în poveștile auzite până acum de la oamenii care trăiesc cu acest diagnostic. Enna nu face nici ea excepție. În cazul ei, furtuna adusă de SM a fost precedată de o alta, foarte puternică – un uragan emoțional, dacă tot am luat-o pe calea metaforelor; prin ploi și mici furtuni trecem cu toții, însă unele dintre ele, cele puternice, cred eu că lasă urme, într-un fel sau altul.
Enna a fost un copil iubit. A crescut într-o familie formată din patru membri, iar ea și fratele ei s-au bucurat din plin de atenția și dragostea părinților. Cam tot ce poate spera orice copil să aibă parte (deși conștientizăm asta doar atunci când ajungem la maturitate). Copilăria, pentru ea, a fost calmul dinaintea furtunii, căci viața îi pregătise una dintre cele mai dureroase provocări pentru momentul în care avea să devină o tânără adultă. Anii de studenție i-am petrecut într-un imens tumult sufletesc, pentru că una dintre cele mai dragi ființe de pe pământul ăsta, mama, a început bătălia cu nemilosul cancer. A fost o perioadă complicată, în care mă împărțeam între facultate, cursuri, examene și a-i oferi sprijin mamei mele. Chiar dacă nu puteam să fac foarte multe, din punct de vedere medical suntem mult prea mici în lupta cu această boală, am vrut să îi fiu alături în fiecare moment. Ani de zile, deci, m-am dedicat studiului și mamei mele.
Anii de studenție, cred eu, sunt acea treaptă care fac un pic mai lentă trecerea de la a fi copil, la a fi adult. În perioada respectivă învățăm ce este independența și cum să o gestionăm și, teoretic, tot atunci învățăm cum să ne punem limite nouă înșine – căci părinții nu mai sunt acolo să o facă și, chiar dacă ar fi, nu le-am permite. E perioada în care ne permitem să facem încercări, să funcționăm pe principiul trial and error. În care descoperim oameni, locuri și frumusețea libertății și ne explorăm propriile gusturi și limite. Cel puțin în teorie. În practică… lucrurile diferă de la caz la caz. Iar pentru Enna, lucrurile stăteau 100% diferit. Provocarea de a face o facultate într-un oraș nou, departe de casa părintească, a fost dublată de povara anxietății provocate de boala mamei: Îți poți imagina că mama era o persoană extrem de importantă pentru noi, iar vestea bolii ei ne-a doborât pe toți. Eu una mi-am petrecut o bună parte din ultimul an de studenție în Fundeni, acolo unde mama mergea la tratament. Pentru examenul de licență am învățat pe scările acestui spital. Dromeam pe scaunele din sala de așteptare… Chiar anul acesta m-am întâlnit cu o doamnă avocat din orașul nostru care mi-a spus: „Te țin minte de acum 14 ani. Eu mergeam cu tatăl meu la oncologie la Fundeni și te vedeam pe tine acolo, mereu, stând pe scări și învățând pentru facultate”. Pesemne am rămas în memoria vizitatorilor de pe vremea respectivă. Însă nu am considerat că făceam un compromis, vreun sacrificiu. Făceam atât cât puteam eu să fac la momentul respectiv pentru mama.
Cred că v-ați dat seama, deja, că povestea mamei Ennei nu s-a încheiat așa cum ar fi sperat. Imediat după terminarea facultății a venit momentul în care furtuna a lovit din plin familia cândva fericită a ei: 23.03.2013. Până atunci am crezut că 3 e cifra mea norocoasă. Mama mea a plecat cu bratul încleștat în jurul meu, mă ținea în brațe. Țin minte că i-am spus „Vezi, mami, tati și Florin plâng, dar noi nu plângem, sunt aici cu tine, îți promit că e bine, nu o să doară nimic.” Atunci i-a curs ultima lacrimă, apoi s-a dus. I-am simțit la propriu ultima respirație. Cu un suflu ușor, delicat așa cum a fost ea o viață întreagă, mama s-a dus spre liniște.
Pierderea prematură a mamei este un moment dureros, dar și mai complicat mi se pare să fii nevoit să rămâi puternic ca o stâncă, după un asemenea moment. Deși foarte tânără, la început de drum în viața de adult, mezina familiei a trebuit să fie puternică pentru familia ei. Mai puternică decât toți, la un loc. Tata e un om cât un munte. Fratele meu, mai mare și el. Amândoi au fost distruși de pierderea mamei. Am rămas eu să fiu capul familiei, să îi ajut să se pună pe picioare. Ce a însemnat asta? Eu, mie, nu mi-am permis să plâng. De față cu ei, cel puțin, n-am vărsat o lacrimă. Am vrut să le arăt că suntem puternici și că va fi bine. Târziu am înțeles că mi-am făcut o mare defavoare.
Defavoare poate e un cuvânt prea mic în acest context. Dar cum e asta – pentru Enna, puterea a ajuns să îi fie cea mai mare slăbiciune. Însă găsirea unui echilibru în ceea ce privește intensitatea emoțiilor și modul în care le gestionăm este o lecție pe care o învățăm în timp. Uneori… the hard way.
