Dacă e să fim sinceri cu noi, trăim într-o societate care încă se ghidează după stereotipuri și a cărei „sport” preferat este emiterea de prejudecăți. Una dintre prejudecățile în plasa căreia ne este foarte ușor să cădem este aceea că o persoană care arată bine, fie ea femeie sau bărbat, n-are cum să fie și deșteaptă. Sau super-profesionistă. Sau amandouă. Pentru femei, adesea, asta presupune să fie de 3x bărbați pentru a-și dovedi valoarea. Adică să depună eforturi mult mai mari.
Dacă aș primi un leu pentru fiecare dată în care am primit replici din categoria „oh, nu ești doar o fată drăguță, te duce mintea!” sau „Oh, părea că ești mai mică” – ceea ce explica, din punctul de vedere al interlocutorului, un anume comportament… Mă rog, nu m-au deranjat niciodată, căci știu că nu erau rău intenționate. În plus, ar fi ipocrit din partea mea să mă supăr, căci am fost și eu de cealaltă parte a baricadei. Cred că tuturor ni s-a întâmplat să judecăm și să fim judecați după aparențe, vârstă, gen și așa mai departe. Nu e ceva de care mă mândresc, dar sunt om și admit că adesea fac și eu greșelii. Însă după ce am trăit pe propria piele experiența de a fi judecată în funcție de cum arătam, am făcut în așa fel încât să gândesc de două ori înainte, pentru a nu repeta greșeala.
Sigur, felul în care arăți nu e singurul motiv pentru care ești judecat. Poate și mai des se întâmplă să apară subaprecierea din punct de vedere profesional doar pentru faptul că ești femeie. Ei bine, în astfel de momente, trebuie să fii de 3x bărbat. Adică să depui mult mai mult efort pentru a-ți dovedi abilitățile și profesionalismul, pentru a câștiga încrederea în capacitățile tale profesionale, pentru a-ți câștiga respectul cuvenit. Am trăit-o din plin și pe asta – poate chiar mai des decât a fost cazul să dovedesc că nu-s doar a pretty face.
Credința populară este că o femeie frumoasă (iar aici nu mă refer la mine, ci la femei în general 😊), e greu să fie și deșteaptă, iar dacă e deșteaptă, probabil că nu gândește suficient de strategic. Și dacă totuși face și asta, probabil că nu are suficient curaj și determinare pentru a conduce, ori pentru a-i convinge pe ceilalți să o urmeze. Și dacă face și asta… probabil că la un moment dat va face un copil și va rămâne în urmă cu toate. Ehe… nu-i ușor să fii femeie.
Am vrut să aștern aici aceste gânduri nu pentru că am trecut eu prin asta, ci pentru că foarte multe femei trec prin asta. Inclusiv Enna, protagonista poveștii noastre. O fată frumoasă foc, studentă la drept, cu ambiții mari și, foarte important, fără pile… știa că va avea de tras. După pierderea mamei, m-am concentrat pe carieră și, desigur, pe a-mi sprijini familia care era încă afectată de ce se întâmplase. Eu știam că trebuie să fiu puternică, drept care mai bine de un an eu nici măcar n-am plâns. Nu mi-am permis să fac asta, mai ales de față cu tata și fratele meu, trebuia să fiu puternică pentru ei. Cu aceeași atitudine, înainte să mă căsătoresc am intrat în avocatură și cariera mea a avut o creștere frumoasă. Am fost mereu responsabilă și implicată – lucrez în drept penal, pe zona de minori și familie, ramura cu cea mai mare încarcare emoțională. Munceam foarte mult, dar simțeam că trebuie să dovedesc, să nu mă las, să îmi spun cuvântul. Căsătoria a venit la mai mulți ani după ce am intrat în avocatură.
În timp ce Enna îmi povestea toate astea, în mintea mea încolțeau câteva întrebări legate de statistici: oare câte femei avocat sunt în România, versus bărbați? Oare în avocatură există problema salariilor inegale, în funcție de sexe? În fine, curiozități. Și m-am uitat un pic pe Google și am găsit un material publicat chiar de Uniunea Națională a Barourilor din România cu ocazia centenarului, în care scria așa: (…) Asistăm și la o ”feminizare” a profesiei de avocat, ponderea femeilor fiind, actualmente, de 59,93%, respectiv 13.611 femei față de 9.100 bărbați. Trebuie să avem în vedere faptul că femeile depun, în general, eforturi mai mari pentru a rămâne în carieră, având în vedere că ele trebuie să o întrerupă la un moment dat pentru concediile de maternitate. Atunci am înțeles… Da, nici în drept nu-i ușor, cu atât mai mult pentru femei.
După căsătorie a urmat vindecarea – a venit pe lume copilul nostru, ca o vindecare. Din momentul venirii lui m-am depărtat de orice, cumva. Uneori am impresia că m-a învățat să fiu egoistă, dar am învățat să trăiesc pentru mine și familia mea, pentru copilul meu, nu pentru alții. Totuși, când am revenit la muncă după concediul maternal, am avut senzația că trebuie să recuperez și să trag tare. Veneam acasă încărcată emoțional, plină de gânduri, nu mă mai bucuram de ce am acasă. Parcă și băieții mei erau mereu tăcuți, să nu mă deranjeze.
De ce povestesc toate acestea? Căci putem observa câteva aspecte bifate de Enna, care pot fi ingredientele declanșării unei probleme de sănătate, fie ea cronică sau nu (și în care ne regăsim mulți dintre noi, pacienții cronici): o traumă emoțională puternică, muncă multă (de 3x bărbat, până la surmenaj), ignorarea stării emoționale. La fel cum 1+1 fac doi…
