Dacă ar fi să categorisesc ceva drept mârșav în cazul sclerozei multiple ar fi… primele semne ale bolii, iar aici nu mă refer doar la acele senzații light, pe care ne vine foarte ușor să le ignorăm, sau să le punem pe seama oboselii. Nu. Mă refer la cele în spatele cărora SM se ascunde cu viclenie și care îți semnalează că ceva nu este în regulă cu tine, dar nici în ruptul capului nu le-ai asocia cu o boală neurologică degenerativă. E atât de „alunecoasă” încât deseori chiar și medicilor le scapă printre degete – și pe bună dreptate.
Sigur, SM nu este singura boală care „se comportă” astfel, în ultima vreme am citit mai multe despre boli care se dezvoltă lent, pe parcursul a ani și ani de zile, fără ca noi măcar să știm. De unde și ideea degenerării. De fapt, toate cele 4 categorii de boli care cauzează cele mai multe dintre decesele din lume (bolile cardiovasculare, diabetul, bolile neurologice și cancerul) acționează în timp. Însă asta este o discuție pentru o altă dată (iar dacă nu mai poți aștepta până vine acel moment, într-un viitor greu de definit, îți recomand să citești cartea Outlive, știința și arta longevității, unde dr. Attia explică pe îndelete cele patru categorii. Te avertizez, însă, sunt multe explicații medicale, destul de tehnice. Dar ai răbdare, merită!).
Revenind la personajul principal al poveștii noastre, Enna, aș putea spune despre cazul ei că a făcut o excepție doar prin felul în care a evoluat, nu prin modul în care au apărut primele indicii. Mai ales atunci când ești în punctul în care vrei să îți consolidezi cariera, deci muncești din greu pentru asta, este extrem de simplu să ignori ceea ce ți se întâmplă, ori să pui pe seama stresului tot ceea ce simți. Și totuși, la un moment dat apar aceste prime semne care te forțează să mergi la medic, pentru că sunt foarte diferite de tot ceea ce ai trăit până în acel moment. Apar primele indicii că s-ar putea, totuși, să nu fie doar stresul. Îți dai seama că problema… degenerează.
Ne întoarcem în 2021, când Enna, ca de obicei, își împărțea timpul între viața de la birou și cea de familie. Mi-aduc aminte că era o perioadă foarte aglomerată la birou, stăteam ore întregi pe scaun și scriam. Inițial a început să mă doară spatele, simptom pe care, clar, l-am asociat cu multele ore petrecute pe scaun. Eu tot luam antiinflamatoare, dar eram din ce în ce mai rău. Mai apoi am început să simt dureri în zona abdominală, ca o febră musculară. Senzația de durere s-a extins progresiv, într-o săptămână, deja, mă durea tot abdomenul. Senzațiile se limitau, totuși, la nivelul trunchiului.
Ceea ce a urmat este o „procesiune” prin care trecem mulți dintre noi, cei care nu știm ce ni se întâmplă. Un soi de pelerinaj pe la diverși medici cu variate specializări, investigații peste investigații în speranța că cineva, un medic, va identifica ce e în neregulă. Am umblat de la medic la medic, de la reumatolog, kinetoterapeut, gastroenterolog, ginecolog, endocrinolog… unde n-am ajuns, de fapt. Nu cred ca am ratat vreo specializare. Îmi făceau toți antocorpi pentru tot felul de boli rare, nu mai zic cât am cheltuit, poate de ordinul sutelor de milioane. Începusem și să citesc foarte mult despre tot felul de boli, intrasem într-o zonă ușor paranoidă, mai ales că toate aceste analize pe care le făceam îmi ieșeau bine, dar eu mă simțeam tot mai rău. La un moment dat mi-a zis un medic că îmi induc singură stările acestea și dacă atâtea analize sunt bune, „poate că e momentul să acceptați asta” – nu am să uit niciodată cuvintele lui. Acela a fost un moment în am început să mă îndoiesc puternic de mine.
Nu cred că pot să mă pun 100% în papucii ei, îmi pot doar imagina cât este de oribil să ajungi în punctul în care să te îndoiești de ceea ce simți, să ajungi să crezi că starea fizică de rău pe care o simți este doar în imaginația ta. Sigur, cu toții am avut momente de îndoială, este firesc să le trăim DAR parcă îmi este greu să cuprind cu mintea cum o fi să simți o durere și să te întrebi dacă este adevărată sau nu. Cred că ajungi să te ofilești, atât fizic, cât și mental, ca trandafirul din poza de mai sus.
Într-o lume în care suntem asaltați de informații și tot felul de concepte, e drept, nu pare deloc dificil să ajungi să crezi că ești într-o fază de somatizare și că toate simptomele au, de fapt, legătură cu felul în care organismul tău reacționează la stres, presiune și alte cele. Și nu zic, poate fi și asta… dar ce-ar fi să te convingi că e doar atât și nu mai mult? Ce ai de pierdut – în afară desigur, de niște bani (nu puțini) investiți în analize și programări. Da, aici intervine și elementul posibilității de a da acești bani – însă iar ajungem la o discuție care mă întristează ult prea tare și nu, nu cred că am energie pentru ea acum.
