Am vrut să dedic un capitol separat acestei experiențe din etapa de diagnosticare cu SM pentru a nu ne lăsa distrași de alte detalii. Doar astfel, cred eu, putem aprecia cu adevărat ceea ce medicina și evoluția (fie ea datorată cercetării, ori tehnologiei) ne pot oferi astăzi.
Vă invit, așadar, la un exercițiu de imaginație. Suntem în 2005, alături de Dragoș, care trebuie să ajungă la București (din Ploiești), să facă un RMN. Nu știm cu exactitate unde trebuie să ajungem, avem ca punct de reper doar „pe lângă Spitalul Colentina”. Programarea? La orele 5:45 ale dimineții, desigur. Ce e de făcut? Luăm trenul de cu seara, să ne asigurăm că avem timp să căutăm locația, căci nu am mai fost in București, nu cunoaștem străzile (și, să nu uităm, suntem în 2005 iar Google Maps are să ajungă în România abia în 2010). Putem doar bănui cât de mare este Bucureștiul, cât de departe e spitalul Colentina de Gara de Nord, cum vom ajunge acolo și cât va dura drumul, cu totul. Alegem, deci, să fim precauți și să plecăm din timp de acasă.
Ajunși în București, cu ajutorul indicațiilor primite de la localnici, reușim să ajungem la clinica la ora 19:00 – cu o seară înainte de dimineața programării. Hai, poate ne primesc mai repede, și ne întoarcem chiar în această seară acasă, nu? NU, căci aparatul RMN trebuie să se odihnească și el după o zi de lucru, nu poate merge non-stop. Păi, ce facem? Hmmm… opțiuni nu-s prea multe, căci nu cunoaștem orașul, nu știm unde să ne ducem. Clinica e deschisă non-stop, așa că mai bine stăm aici până dimineață, când îi vine rândul lui Dragoș să facă investigația. Petrecem, deci, o noapte pe holurile clinicii (mă rog, pe holuri, pe afară, să nu înțepenim de spate și de șale, căci nu e ca și când avem unde dormi).
Ei, parcă altfel percepem experiența acum, nu-i așa? Ce ușor ne e nouă acum, cu Google Maps în buzunar, servicii de car sharing si taxi la un click distanță și, bineînțeles, posibilitatea de a face RMN chiar la tine în oraș (în cele mai multe dintre cazuri). N-a fost mereu așa, tocmai de aceea aș vrea să ne luăm câteva momente pentru a aprecia toate lucrurile bune din viața noastră, chiar și pe cele pe care le luăm de bune și le considerăm, adesea, banale.
Revenind la Dragoș – și, dacă vreți, puteți să vă imaginați în continuare că sunteți alături de el, după o noapte petrecută în sala de așteptare a clinicii „de pe lângă Spitalul Colentina” – la 6 fără un sfert dimineața i-a venit, în sfârșit rândul (și spun asta pentru că înaintea lui a mai fost programată o persoană). Asta, așa, să ne facem o idee și apropos de personalul medical, care avea și el propriile bătălii de dus, în crierii dimineții. Noaptea albă, premergătoare investigației, a ajutat și ea la ceva: a scăzut nivelul anxietății suficient de mult încât Dragoș să poată considera timpul petrecut în spațiul claustrofobic ca o șansă de a se odihni. Pentru că trebuia să investigheze 3 segmente (creier, coloană cervicală și zona toracală), a stat vreo 2 ore în tub. Timp suficient, deci, pentru un pui de somn (mă rog, atât cât poți să dormi în gălăgia specifică).
Interpretarea rezultatelor a venit în aproximativ două săptămâni. N-am uitat că suntem în 2005, nu? Transmiterea rezultatelor prin e-mail ori WhatsApp mai avea de așteptat câțiva ani (mai mulți). Eram noi și maimuțele pe atunci, nici nu mai știu cum mi-au trimis rezultatele. Prin poștă, cred. Nu mai știu nici dacă în timpul acesta am mai avut vreun puseu, dar știu că am fost nerăbdător să aflu despre ce este vorba. Când am văzut interpretarea, pe ea scria: leziuni compantibile cu Scleroza Multiplă. Eu nu știam exact ce înseamnă asta, așa că am așteptat destul de calm să se scurgă zilele până la următoarea vizită la neurolog.
Bucata asta din trecutul lui Dragoș nu este doar realitatea lui, ci realitatea tuturor pacienților, cronici sau nu. N-a fost ușor și, cumva, sunt sigură că la fel de ireale ni se vor părea și propriile povești, mulți ani de acum încolo. Evoluția e bună, deci. Este clar că nu am rămas în loc, iar astăzi, cu postarea aceasta, sper că am adus în calea voastră o urmă de speranță și o licărire de încredere că e și țărișoara asta pe un drum bun. Se poate mai bine? Tot timpul! Dar să nu uităm să apreciem ceea ce avem.
