Spuneam în articolul anterior că a contat mult să îmi găsesc surse de energie pozitivă, de sprijin. În paralel cu accesarea grupurilor de suport, o prietenă m-a pus în legătură cu un amic al său, diagnosticat cu SM cu un an înaintea mea și care, întâmplător, are același medic care îi supraveghează cazul. Mi-a împărtășit și el din experiențele sale, am schimbat păreri privind tratamentul și am văzut că, pe lângă a urmări poveștile altora, interacțiunea directă cu cineva care este în situația mea îmi oferă un sentiment de alinare. Acela a fost un moment în care mi-am dat seama cât de important este să vorbesc despre SM și ce înseamnă el pentru mine. Iar în timp, am ajuns chiar eu în papucii omului care, fără să știe, m-a ajutat atât de mult.
Revenind, însă, la trăiri și emoții, în perioada aceea am învățat că cel mai mare aliat al tău într-o luptă precum cea cu o boală cronică ești chiar tu. Sună clișeic, însă cred cu adevărat că cel mai important ajutor este cel pe care ți-l oferi singur și ia forma înțelegerii, încrederii și recunoștinței pentru ceea ce ești și ceea ce ai reușit.
În situații precum primirea unui diagnostic neprietenos (to say the least), este foarte ușor (și poate chiar și normal) să cazi în depresie, ori într-o stare de tristețe și dezorientare profunde. Iar asta este partea care mi se pare cea mai sensibilă, pentru că este cel mai dificil de controlat, dar poate avea cel mai mare impact asupra sănătății. Starea mentală, cred eu, este esențială în procesul de recuperare, de revenire la un oarecare normal.
Spuneam și în postările anterioare, terapia a avut un rol extrem de important în întregul proces. Totuși, la fel de importantă, cred eu, a fost hotărârea mea de a fi eu însămi în continuare, în ciuda schimbărilor din viața mea. Am vrut asta pentru mine, dar și pentru cei din jur. Am fost mereu conștientă de faptul că atât timp cât voi fi eu însămi, și cei din jur mă vor percepe așa cum o făceau de obicei și nu vor avea tendința să își schimbe atitudinea față de mine. Dacă eu sunt ok cu mine, vor fi și ei ok cu mine.
Pentru o persoană autocritică, n-a fost ușor să accept schimbările de care noua „eu” avea nevoie. Am avut numeroase momente în care mi-am impus să zâmbesc deși nu simțeam neapărat nevoia. De nenumărare ori mi-am blocat gânduri pentru că știam că, spre deosebire de alte momente și aspecte ale vieții mele, planul B nu e neapărat mai bun decât planul A și nici încercarea de a anticipa ce s-ar putea întâmpla nu m-ar liniști, ci m-ar întrista. Mi-am impus, deci, să fiu bine, așa cum mă știam. Și am fost.
(Paranteză: faptul că acest prim puseu conștientizat nu a avut un efect major asupra organismului meu mi-a permis să mă detașez mai ușor de problemă, sunt conștientă de asta. Cu siguranță că nu am cum să le spun altora că le va fi la fel de ușor, ori poate chiar mai ușor. Câți oameni, atâtea percepții ale aceleiași situații. Și aș vrea sa fie clar că nu încerc nici o clipă să diminuez dimensiunea impactului emotional pe care un om care trăiește cu SM îl poate resimți în călătoria sa).
Concluzia pe care vreau, totuși, să o notez e următoarea: atunci când se petrece o schimbare majoră în viața noastră, indiferent de natura ei, primele săptămâni (să nu spun luni) sunt critice. În acest timp ai cea mai mare nevoie de tine. De ce? Căci în timpul acesta ești bombardat cu informații, invadat de emoții și tu ești singura persoană care poate să cearnă ce e cu adevărat util de ceea ce îți foloseșt mai puțin. Doar tu poți opri gândurile negre, liniști sufletul și împăca rațiunea. De la un punct încolo, ești doat tu, cu tine. Atât.
