Deseori mă trezesc spunând, în diverse discuții, fraza „Lasă, măi, să ajungem noi pensia!”. Probabil că și voi ați pățit să spuneți asta, nu? Ei bine, lui Dragoș i s-a întâmplat reversul: l-a ajuns pensia pe el. După câțiva ani în care el și SM păreau că au găsit un mod de a conviețui, spre finalul lui 2015 lucrurile au început să meagă tot mai rău. Numărul lucrurilor pe care putea să le facă scădea de la o zi la alta, cârja a devenit indispensabilă, iar lucruri simple precum legatul șireturilor au devenit o provocare. Totul, în ciuda faptului că mergea la recuperare o dată sau de două ori pe săptămână. Bine, nici stilul de viață nu l-a ajutat prea mult: fumatul, lipsa activității fizice și mediul de lucru stresant scot din ritm un om complet sănătos, darămite o persoană care trăiește cu SM?
Noiembrie 2015 a fost momentul în care Dragoș a atins fundul prăpastiei. Nimic nu părea că merge cum trebuie, așa că pentru (probabil) prima oară în viața lui a luat decizia să renunțe. Timp de câteva luni am văzut cu viața mea ia o turnură îngrozitoare și nu mai pot să mă bucur de nimic. În ianuarie, mai, septembrie – am făcut puseu. Nu eram fericit acasă, jobul nu îmi mai oferea de mult timp nici o satisfacție, iar din punct de vedere medical făceam în mod constant un pas înainte și doi înapoi. M-au trecut o mie de stări și senzații, însă am decis că e momentul să scot din viața mea ceea ce simțeam că îmi face rău. Astfel, am renunțat la job și la relația pe care o aveam atunci și m-am retras în casa părintească. Mă rog, iubitei i-am oferit posibilitatea de a pleca, știind că poate fi complicat să trăiești cu cineva care are asemenea probleme de sănătate. Faptul că a văzut în propunerea mea o ocazie de nerarat și a plecat fără să se uite înapoi m-a determinat ca pentru prima oară să îmi prioritizez sănătatea. Așa că mi-am depus dosarul pentru a obține certifictul de handicap și pentru a ieși la pensie pe caz de boală. Așa am ajuns eu pensionar la 30 și ceva de ani. Nu cred că pot să îmi imaginez ce a fost în sufletul lui atunci când a conștientizat nevoia ca el, o persoană activă și implicată să iasă la pensie, fie ea și pe caz de boală. Eu una m-am cringe-uit (adica îngrozit, dar eu tot mai sper să mă citească și ăi` mai tineri) doar la întrebarea „te-ai gândit să îți scoți certificat pe caz de boală?”. Totuși, asemenea decizii sunt un act de curaj și responsabilitate pentru sine și cei dragi, aș zice. Căci a iesi la pensie pe caz de boală nu e nicidecum un privilegiu, ci un sacrificiu, cred eu. Ca „pensionar” îți sacrifici în primul rând acea variantă a ta pe care o cunoști. Părăsești mai toate zonele de confort și, cel mai probabil, renunți la multe dintre lucrurile care îți plac. În schimb, ele sunt înlocuite cu activități pe care le faci din nevoie, mult efort (în acest caz, efort fizic – la recuperare) și o tonă de muncă de convingere pe care o faci tu cu tine pentru a nu te da bătut din drumul acesta pe care ai pornit. Este mult greu și rău până să fie bine, iar faptul că nu ai nici o garanție că la capătul celui mai anevoios drum din viața ta arde luminița normalității (adică îți regăsești viața, așa cum o știai), complică lucrurile și mai mult. Da, știu, nimic nu este garantat în viață, însă în astfel de cazuri este foarte greu să nu vezi speranța ca pe o garanție – oricât de irațional sună asta. Ce simți când te pensionezi pe caz de boală când încă ești tânăr? Am ținut să aflu mai multe detalii de la Dragoș, în speranța că experiența lui va fi de folos și altora care trebuie să facă acest pas, dar stau pe gânduri de teama stigmatizării, ori a faptului că odată luată această decizie, lucrurile rămân așa. După 3 puseuri în 8 luni, fizic și emoțional eram la pământ. Nu vedeam dincolo de probleme, eram blocat în ceea ce nu puteam să mai fac. Nu mi-a fost ușor să decid să ies la pensie, dar m-am bucurat că pot să îmi asigur un venit, cât de cât. Chiar dacă a fost o decizie asumată, în momentul în care am primit cuopanele de pensie, m-am așezat pe canapea și am început să plâng. Nu îmi venea să cred că sunt ale mele, că numele meu este tipărit pe o bucată de hârtie în acest context. Atunci am avut un moment de slăbiciune în care nu vedeam mai departe de starea în care mă aflam, nu credeam că o să îmi revin. Dar la momentul respectiv am primit un sfat care m-a ajutat să pun lucrurile într-o altă perspectivă, să mă montez. O prientenă mi-a zis: Dragoș, acum ești „angajat” să faci recuperare, asta e jobul tău, asta e sarcina ta. Și a fost un sfat foarte bun. Certificat de handicap vs. pensie de boală. Care, ce presupune? În ultimele capitole am folosit adesea termenii „certificat de handicap” și „pensie de boală”. L-am întrebat, deci, pe Dragoș ce anume crede că este esențial să știm despre cele două și aspectele care le diferențiază. Cred că sunt mai de folos cuvintele cuiva care a trăit experiența obținerii amândurora.- Certificatul de handicap nu influețează viața în vreun fel, te poate doar ajuta atunci când ai o dizabilitate, fie ea vizibilă sau nu. Eu l-am scos atunci cand am avut nevoie, dar acum aș recomanda și celor care nu au un handicap vizibil să îl scoată. Hai să ne asumam ce avem, că SM nu e un bun cumparăt de la piață. Iar obținerea acestui certificat nu e vreun moft. Da, nici eu nu mă gândeam la 20 și ceva de ani că aș putea să am nevoie de așa ceva… însă nu e un motiv pentru care să te simți rușinat. Până la urmă e un drept al nostru… nu trebuie să îl iei pentru bani (oricum remunerația financiară apare atunci când nivelul de dizabilitate e ridicat).
- A ieși la pensie pe caz de boală e diferită, căci îți influențează viața în primul rând prin limitarea dreptului de a munci. Mă rog, e normal, căci se presupune că boala nu îți permite, oricum, să ai un job full-time. Există 3 grade care indică gravitatea bolii: gradul 1, cel mai grav, e acordat celor care sunt imobilizați la pat, în principiu. Desigur, cu acest grad nu ai drept de muncă și nici cu gradul 2, care presupune că ai probleme serioase (chiar dacă nu ești imobilizat). Gradul 3 este acordat persoanelor cu dizabilități mai puțin grave și îți permite să te angajezi cu un program redus, de maximum 4h. Eu, acum, mă încadrez la gradul 3. Cu alte cuvinte, pensia are un cuvânt greu de spus în ceea ce privește viața profesională. Totuși, dacă starea ți se îmbunătățește, poți oricând să revii la un grad mai mic al handicapului, ori să renunți cu totul la acest tip de pensie.
