Pentru mine, adevărata luptă a început în 2016, în primul an de recuperare în care m-am dedicat 100% acestui proces. Banii primiți din pensie îi investeam exclusiv în asta, ceea ce mi-a permis să merg zi de zi la clinică pentru exercițiile fizice. Un an de zile, până în 2017 când m-am angajat din nou pentru scurtă vreme, recuperarea era universul meu, iar personalul de la clinică era ca o a doua familie.
Eu una, recunosc, nu sunt cea mai conștiincioasă persoană din Univers, mai ales cand vine vorba de sport. Așadar, pot doar să îmi imaginez câtă determinare a avut Dragoș de a mers luni la rând la recuperare fizică, zi de zi. Și, să ne înțelegem, astfel de ședințe sunt destul de hardcore (hello millenials & Gen Z!😊) pentru cineva care are proleme ce țin de echilibru și motricitate, cum sunt cele cauzate de SM. Pe lângă determinarea de a face tot posibilul pentru a-ți reveni este esențial să ai alături și o echipă de specialiști care își dorește să lupte cot la cot cu tine. De data asta, Dragoș a avut norocul să întâlnească oamenii potriviți, la momentul potrivit: echipa de la clinică m-a îndrăgit pentru ambiția mea, au văzut cât de mult îmi doresc să am rezultate bune și au muncit alături de mine. Eu plăteam jumătate de oră, căci atât ține o sesiune de recuperare, însă deseori mă țineau și două sau cât puteam eu să duc.
Pentru mine, o persoană care a interacționat cu sportul când și când, în diverse forme și, în mod clar, cu obiective total diferite, nu îmi era foarte la îndemână să înțeleg cum se măsoară evoluția în timp a efortului depus la clasele de recuperare pentru afecțiunile cauzate de SM. Mintea mea asociază sportul, în mod direct, cu numărul de kilograme ori forma corpului (acele rezultate vizibile, la care țintim mai toți). Așa că l-am rugat pe Dragoș să îmi spună cum evalua el propria stare, cum își dădea seama că merge în direcția bună. Iar cuvintele lui, din nou, m-au blocat: Cel mai bine îmi dădeam seama că evoluez printr-o analiză a lucrurilor simple. Spre exemplu, la început foloseam taxiul pentru a mă deplasa între casă și clinică. După ce ajungeam înapoi acasă, nu mai eram bun de nimic, în cel mai fericit caz aveam energie cât să mănânc ceva, apoi mă băgam direct în pat. După un timp, mă simțeam destul de în putere încât să merg cu autobuzul (aveam cam 1km de mers pe jos până la și de la stație) și să mă întorc cu taxi. Când ajungeam acasă, eram destul de ok, mă odihneam un pic și apoi îmi făceam activitatea prin casă, uneori chiar ieșeam și pe afară. Ultima etapă: puterile mă țineau cât să merg și să mă întorc cu autobuzul. Și nu doar atât, dar pe lângă pașii făcuți între casă, clinică și stațiile de autobuz, mai mergeam și pe afară, la plimbare, în fiecare zi. Asa îmi măsor eu reușitele. La un moment dat țin minte că nu am găsit taxi și am mers cei 2 km prin zăpadă până la genunchi. M-a bufnit plânsul până să ajung la clinică, atât îmi era de greu. Dar am ajuns, am stat un pic să îmi revin și mi-am făcut recuperarea.
Cum am mai spus și cu alte ocazii, o problemă medicală nu o exclude pe alta. Astfel, următoarea etapă din viața lui Dragoș a venit cu o nouă provocare. Chiar dacă recuperarea mergea bine și cele câteva luni de muncă intensă au reușit să repare „stricăciunile” cauzate de puseu, în paralel a dezvoltat o formă de intoleranță la tratament. Ca idee, Rebif poate avea acest efect asupra pacientului: stare de rău după ce administrezi injecția, similară celei resimțite atunci când ai gripă. Totuși, când această stare începe să se întindă pe o perioadă mai lungă de timp, disconfortul devine o problemă: cei care fac Rebif știu senzația, cu slăbiciune, dureri de oase… Problema e că la mine se întindea această stare și în ziua de după injecție, ceea ce mă încurca și cu recuperarea… marțea, joia și sâmbăta erau zile de injecție așa că eu, practic, eram într-o continuă stare de rău. Am apelat din nou la asistenta care mă ajuta mereu, dar de data asta era nevoie ca medicul să îmi evalueze starea și să îmi schimbe tratamentul. Disponibilitate pentru programare am mai găsit doar la o lună de la ziua telefonului, adică pe 29 decembrie 2017.
(Paranteză: În acest moment al poveștii sale are loc episodul în care medicul propune înlocuirea tratamentului cu unul mai slab, iar el reușește să fie salvat de zâna cea bună, asistenta implicată în cazul său. Și pentru că de multe ori pe parcursul discuțiilor noastre l-am împins pe Dragoș să rememoreze momente din trecut – uneori, poate, mai mult decât ar fi vrut – și-a adus aminte de cuvintele spuse de medicul curant după ce asistenta a reușit să obțină tratamentul potrivit pentru el: „Doamna Nicoleta va iubeste forarte mult, o sa fiti primul meu pacient cu Tysabri”. Da, unii oameni sunt așa.).
Cred că cele de mai sus sunt cel mai bun exemplu apropos de modul în care SM te face să te simți. Acum esti în regulă, iar în momentul următor te bucuri că poți să mergi singur până la stația de autobuz. Such is life! Dacă mai era nevoie, de aici învățăm încă odată că înainte să îți fie mai bine, adesea îți e mai rău. Că e greu, dar nu imposibil. Că e frustrant, dar merită, atât timp cât faci asta pentru binele tău. Că într-un final, vine și acel „mai bine” pentru care muncești atât de greu. Totuși, în capitolul care urmează veți vedea că „mai binele” nu e pentru totdeauna și că cea mai mare greșeală (pe care o facem cu toții, de altfel) este să luam de bun acest bine. El când vine, nu e bun venit, nu ne garantează nimeni că a venit să și rămână.
Distribuie:
