TERAPIA, CEA MAI BUNĂ DECIZIE (PARTEA II)
Terapia e un subiect serios și mi se pare că aici nu este suficient să împărtășesc experiența mea mai mult decât am făcut-o deja. Tocmai de aceea, m-am gândit ca în această postare iau la întrebări un psiholog care poate să vă lase câteva cuvinte despre puterea terapiei în viețile noastre. Perspectiva lui este cu mult mai relevantă, dați fiind anii de experiență și interacțiuni cu diferiți pacienți.
V-am pregătit, așadar, un interviu cu Vlad – un om bun, un suflet drag și, totodată persoana care pe mine m-a ajutat în perioada pre și post diagnosticare. Mi s-a părut important să notez răspunsurile sale ca atare, întocmai pentru că de data aceasta nu mai este vorba de modul în care văd și percep eu lucrurile. Am făcut tot posibilul să îi adresez întrebări pentru care știam că va trebui să ofere un răspuns complex (să-l pun pe gânduri așa cum și el m-a pus pe mine pe gânduri, când făceam terapie 😊. Karma.). Și vă îndemn să „stați cu noi” până la final. Pe de o parte, Vlad ne-a oferit multe informații super-utile, iar pe de alta, înspre final, vă ofer și eu un exemplu personal apropos de micile minuni ale terapiei. Să începem, deci:
- Vlad, prima întrebare e mai simplă cred: la ce e bună terapia?
În momentul în care vorbim de nevoia de a face terapie, vorbim despre o suferință sufletească dificil de gestionat. De multe ori avem impresia că ne descurcăm singuri, sau că este suficient să vorbim cu un prieten. Până la un punct, de acord, este suficient să te deschizi cuiva, îți iei o piatra de pe inimă vorbind despre ce te supără. Însă acest lucru este o soluție de moment, care mai degrabă „tratează” efectul (presiunea, supărarea acută simțită în acel moment), decât cauza.
Noi, terapeuții, contribuim la identificarea mai rapidă a elementului-sursă care provoacă suferința emoțională. De cele mai multe ori, acesta își are rădăcinile în trecut, iar o anumită întâmplare din prezent nu a făcut decât să declanșeze o reacție. Așadar, terapeutul este acea persoană care te poartă într-o călătorie către tine, cel din trecut și din prezent și care te ajută să înțelegi mai bine relația cauză-efect din diferite momente ale vieții tale.
Pe lângă asta, prin diferitele tehnici pe care le folosim, ajutăm pacientul să ajungă mai rapid la destinația dorită: echilibrul emoțional. Uite, spre exemplu: dacă îmi spui unde stai, pot să ajung la tine acasă. E drept, ceva mai greu și fără certitudinea că ajung la locul potrivit. Dar dacă mă însoțești și mă ghidezi, sigur ajung mai repede și 100% ajung acolo unde trebuie. Acesta e rolul terapeutului, să te ghideze să ajungi exact acolo unde trebuie, într-un timp mai scurt. Spun asta pentru că unii oameni pot face și singuri schimbările de care au nevoie în măsura în care au suficiente resurse interioare, însă dacă au ghidajul terapeutului, procesul este mai rapid iar șansele de atingere a obiectivului scontat sunt net superioare.
Nu în ultimul rând, în terapie folosim o suită de metode, tehnici și instrumente menite să îl ajute pe pacient să înțeleagă, conștientizeze și să integreze anumite elemente traumatice sau să modifice tipare repetitive, provenite din convingeri limitative ce se demonstrează a fi neproductive în situația curentă.
- Cum îți alegi terapeutul?
Răspunsul este destul de simplu aici, pentru că sunt două chestiuni esențiale în relația terapeut-pacient: chimia cu terapeutul și formarea lui profesională. Și am să îți explic de ce. Chimia este importantă pentru că relația terapeutică este una de încredere de ambele părți. Când ai percepția că ești judecat, ești nesigur dacă să spui anumite lucruri sau nu și nu există chimie, terapia respectivă va fi sortita eșecului , indiferent cât de bun este acel terapeut ca profesionist, desigur. E simplu: nu vei avea niciodată încredere să te deschizi complet și să faci ceea ce îți recomandă o persoană pe care nu o învestești cu încredere și autoritate. Asta însemnă că drumul va fi mult mai lent și șansele să se întâmple ceva benefic sunt extrem de mici. Se poate întâmpla ca această chimie să pară că a dispărut pe parcurs, însă acest lucru poate fi generat fie de un blocaj a cărui sursă nu este identificată , fie conexiunea nu a evoluat în direcția obținerii încrederii. Ei bine, în acest moment este recomandat ca relația terapeutică să se încheie (more gently said).
Al doilea aspect, aproape la fel de important, este formarea psihologului (care poate fi specializat în terapie cognitiv-comportamentală, analiza tranzacțională, psihanaliză, terapie integrativă etc). Fiecare din noi avem tendința de a rezona mai ușor la o anumită abordare terapeutică, însă în cele din urmă important e ca terapeutul să rezoneze la rându-i cu specificul problemei pacientului și modul în care el poate să te ajute.
Dincolo de alegerea inițială și construirea în timp a relației terapeutice, psihologul trebuie să își măsoare rezultatele pe parcursul procesului. Pe lângă chimie și specializare, el poate măsura evoluția pacientului în mai multe feluri. Cel mai adesea, sunt folosite întrebări care fac parte din interviul clinic sondând astfel evoluția terapiei – ce s-a schimbat, ce observi, ce s-a întâmplat de atunci? Dacă lucrurile stagnează de la o ședință la alta în mod continuu, ceva lipsește. Și atunci, orice terapeut responsabil ar renunța la întâlnirile periodice cu respectivul pacient sau, cel puțin, și-ar regândi abordarea.
- La ce te ajută terapia atunci când primești un diagnostic neașteptat?
Înainte de a răspunde punctual la întrebare, aș vrea să mă asigur că înțelegem că există două tipuri de stres: eustress is distress (cel din urmă traducându-se cel mai corect prin „suferință”). Poate ți-ai dat seama, deja, că primul e stresul normal, care ne dă motivația să acționăm, ne mobilizează etc. Distress-ul e stresul negativ, care reprezintă un răspuns al organismului la situații amenințătoare.
În momentul în care primești un diagnostic care te șochează, vorbim de un nivel mare de stres. Chiar și până să primească diagnosticul final, pacientul resimte un nivel de stres care depășește limita obișnuită. Ei bine, în asemenea situații, stress-ul funcționează ca mecanism reglator și am să îți explic la ce mă refer, dându-ți un exemplu de scenariu. Să zicem că în timp ce stăm noi liniștiți la masă, ne trezim că din tufișul din spatele tău se aude un răget de leu. Ei, în momentul acela, când simți leul lângă tine, nu mai contează nimic altceva, stress-ul crește și organismul se concentrează pe misiunea unică de prezervare a vieții în momentul și contextul acela. Un astfel de diagnostic e chiar leul. Iar șocul situației face creierul reptilian, cea mai veche parte a creierului, să preia controlul și toate celelalte funcții devin secundare. În concluzie, atât timp cât stress-ul este crescut, capacitatea organismului de a lupta cu boala sau alte elemente, scade.
În acest context, terapia ajută la diminuarea stress-ului și oferă sprijin în momentul în care pacientul are tendința de a spune “Gata, viața s-a terminat” (atunci când coboară pe curba lui Kubler Ross, despre care am văzut că ai povestit și tu în articolul anterior). Într-un context care nu este legat musai de un diagnostic, nivelul de stress dureros e decalibrat și ceea ce facem noi în terapie e să readucem pacientul în zona de echilibru într-un timp mai scurt decât ar putea să o facă singur. Ideal, desigur, înainte de a se produce efectele perioadei în care celelalte funcții ale organismului au fost puse în plan secundar – însă aici depinde, foarte mult, în ce moment al poveștii ajunge pacientul la terapie.
- Când e cel mai bun moment să te apuci de terapie?
Nu există un moment anume în care e recomandat să faci acest pas, dar am să îți spun când obișnuiesc oamenii să se apuce de terapie (fără a face o regulă din asta, desigur 😉). În general – la terapie mergem în momentul în care avem o suferință psihologică. De obicei, oamenii apelează la terapeut într-un episod acut – cum ar fi atacurile de panică, ele reprezentând un episod acut al anxietății . Să ne înțelegem, momentele de anxietate sunt un build up, ele se adună și se adună. Iar în momentul în care apare episodul acut, omul acționează (de cele mai multe ori). Practic, mersul la terapeut e o reacție la un simptom, așa cum e și mersul la dentist, căci nici acolo nu mergem, în general, decât atunci când suntem într-un episod acut. Asta e realitatea.
Dacă ai suspiciunea unei boli, eu cred că e foarte bine să vorbești cu cineva despre temerile și trăirile care te încearcă atunci. Și mă bucură să spun că tot mai multe spitale au un psiholog pregătit să intervină în cazul unui astfel de șoc, pentru că doctorii știu cât contează să vorbești cu cineva cât mai repede. Desigur, în funcție de structura de personalitate, integrarea veștii diferă – în sensul în care generează diferite niveluri de stress motiv pentru care discuția cu psihologul este absolut necesară.
- Care ar fi worst case scenario în terapie, din punctul tău de vedere? Cel mai rău lucru care se poate întâmpla?
Cel mai rău, din punctul meu de vedere, ar fi să nu se întâmple nimic, să te trezești cu un prieten în loc de terapeut. În momentul acela, probabil ca ai tu prieteni mai buni decât terapeutul, care te ascultă gratis. În rest, indiferent de amintirile pe care le dezgropi sau deblochezi, ori conexiunile pe care le faci între cauză și efect (căci îmi dau seama că terapia te poate împinge să retrăiești și momente dramatice), este în regulă, de aceea ai terapeutul lângă tine, să înveți să faci față la toate acele trăiri.
- De unde crezi că vine această „stigmatizare” a conceptului de psihoterapie?
Aș zice că toată această teamă de a fi judecat pentru alegerea de a merge la psiholog pornește de la faptul că foarte multă lume face confuzia între psiholog și psihiatru însă vizita la nicuna dintre cele două specialități nu implică stigmatizarea cu apelativul „Nebun”. Cei doi tratează categorii de afecțiuni relativ diferite, însă vom face aici o distincție pentru a clarifica situația: pe de-o parte psihologul folosește tehnici și instrumente terapeutice pentru ameliorarea simptomelor depresive și anxioase sau pentru gestionarea situațiilor de distress prin dezvoltarea strategiilor de coping adaptativ (dezvoltarea capacității omului de a face față unor situații stresante). Pe de altă parte psihiatrul folosește tratamente medicamentoase atât pentru categorii de afecțiuni mai complexe (psihoze) cât și pentru simptome depresive și anxioase rezistente la intervențiile psihologice.
Pentru a exista diagnosticul de boală psihică, trebuie să existe două condiții: un bagaj genetic care predispune pacientul la o astfel de boală + un factor declanșator. În principiu, dacă una din ele nu e îndeplinită, șansele ca boala psihică să apară sunt destul de mici. În momentul în care există o suferință psihologică (adică altceva decât boala psihică), psihiatrul face tot o formă de terapie (intervenție psihologică) cu pacientul, nu prescrie neapărat un tratament medicamentos.
Pe scurt, psihiatrul tratează bolile psihice, iar psihologul tratează suferințele emoționale în toate situațiile în care simptomele nu sunt atât de puternice pentru a nu răspunde la intervenția psihologică. Ambele sunt la fel de importante pentru individ, ambele trebuie tratate cu seriozitate și nici una dintre ele nu e o rușine și nu ar trebui stigmatizată în vreun fel.
- Ce face și ce nu face psihologul?
Eh, aici lista ar fi lungă. Am să încerc să enumăr câteva dintre cele mai importante aspecte.
- În primul rând, așteaptă-te la întrebări. Multe. Pe unele dintre ele le vei mai fi auzit, pe altele nu, însă un lucru e cert: e important să găsești răspunsul pentru fiecare, chiar dacă nu pe loc.
- Unii oameni vin la terapeut și spun: am situația X, spune-mi ce să fac. Terapeutul nu poate să îți spună ce să faci, mama îți spune ce să faci 😊
- Terapeutul nu e un amic sau un prieten, căci astfel nu are niciun nivel de autoritate percepută, iar riscul e să nu îl mai asculți, să nu te mai conformezi, să nu îi mai iei recomandările în considerare. În plus, prietenul tinde să fie părtinitor, așteptarea ta e ca el să aibă anumite reacții, ceea ce s-ar putea să îți scadă încrederea în terapie.
- Să te aștepți la a „săpa” în trecutul tău. Mult. Unul dintre obiectivele terapeutului e să te ajute să identifici cauza, căci simptomele le știm cu toții. Rolul terapeutului în proces este de a te însoți și ghida (prin întrebări, reflecție și alte tehnici) în acest proces care deseori presupune dezgroparea unor amintiri și experiențe trecute pentru a ajunge la sursă.
- Pe scurt, odată ce împreună descoperiți sursa, terapeutul folosește, alături de tine, metode și tehnici pentru a integra evenimentul traumatic.
- Mai trebuie să te aștepți la a lucra cu tine între ședințe. Pașii reali pe care îi faci spre vindecare se întâmplă în activitatea curentă. Este ca la un curs, unde înveți metode pe care tu trebuie să le aplici în activitatea zilnică. Cu cât le aplici mai des, procesul devine mai clar și se scurtează.
- Așteaptă-te să fii parte în proces, pentru că terapeutul te îndrumă și te însoțește; el nu face schimbările în locul tău.
- Vlad, aș vrea ca în încheiere să ne spui cum ai descoperit tu terapia? Aș vrea ca cititorii să îl cunoască, un pic, pe cel care le-a oferit atâtea informații faine 😊
Ei, dacă măcar aici sperai să primești un răspuns scurt, n-ai să vezi 😊 Facultatea de Psihologie am făcut-o cu un obiectiv clar: mi-am spus că vreau să fac mai bine training – căci asta era meseria mea, de trainer într-o mare corporație. Pe atunci, nu mă gândeam că voi face o meserie din terapie, nu era planul meu. Când am terminat facultatea, însă, o profesoară foarte dragă mie (pe care o consideram o persoană foarte dedicată și un pedagog foarte bun) a acceptat să îmi devină îndrumător pentru lucrarea de licență. Subiectul pe care l-am ales era ușor atipic la vremea respectivă: Impactul tipologiilor comportamentale în relaționarea pe social media. Mi-a zis și dumneaei că nu a mai abordat nimeni subiectul acesta, așa că mi-a propus să publicăm lucrarea la o conferință internațională și astfel să lansăm o discuție pe subiect. Asta se intampla prin 2015.
Desigur, publicarea lucrării m-a forțat să o termin mult mai repede, prin martie. Rezultatul, însă, a fost unul fain, zic eu, astfel că profesoara mi-a zis: „Dai la master la psihologie clinică, da?”. Eu am refuzat, căci simțeam că mi-am atins obiectivul, dar ea mi-a zis “N-ai înțeles, dai la master!”. So I did. S-a asigurat că mă trimite la specializare la cineva care merită tot efortul, iar aici mi-am descoperit veleitățile de terapeut.
Și dacă la început nu am fost convins că îmi doresc asta, declick-ul a fost experiența de la spitalul de psihiatrie. Am avut acolo cazuri care m-au făcut să îmi dau seama că pot cu adevărat să fac un bine, pot să contribui la vindecare. Apoi, a apărut și prima pacienta de terapie, m-a întrebat aleatoriu dacă fac terapie și am zis că e o ocazie bună să ajut și să văd cum e și pentru mine. Cu ea am început programul „Terapie pe fapte bune”, atunci când m-a întrebat cât costă ședința. Nu știam ce să îi zic, eu lucram în corporație și nu aveam termen de comparație sau repere din zona aceasta. Așa că m-am interesat cât costă ședința de terapie și i-am propus ca banii aferenți fiecărei ședințe să meargă spre o asociație care la rându-i ajută alți oameni. Dat fiind că era primul pacient și nu puteam decât să îmi imaginez cum va fi, am vrut ca din banii ăia să fac o faptă bună.
_______
Nu cred că mai e nevoie să spun că ne-am întins la povești vreo 3 ore și am mai fi putut sta mult și bine. Despre terapie poți vorbi zile întregi, însă cel mai bine este să vorbești despre tine, în cadrul terapiei. Desigur, ea poate fi salvatoare atunci când treci printr-un moment de criză. Însă ea este cel puțin la fel de revelatoare și în cazul în care apelezi la terapie într-un moment de liniște emoțională. Eu una am descoperit multe lucruri despre mine însămi în terapie, cele mai importante fiind identificarea motivelor pentru care eu adoptam anumite comportamente în anumite contexte. Abia când am înțeles că eu purtam după mine un obicei format în anii de grădiniță (atunci când am simțit prima oara că am dezamăgit o „autoritate” și am „hotărât”, cumva, să nu mai dezamăgesc vreodată), am învățat că nu e necesar ca în orice situație din viața de adult să pun presiune pe mine, să arăt că sunt cea mai bună. Și, da, pentru copilul Sonia, autoritatea de atunci era educatoarea care nici măcar nu știa ordinea culorilor din drapelul național, dar care m-a făcut cu ou și cu oțet în fața clasei pentru că am pus prea multă apă în acuarele și mi s-au amestecat culorile pe foaie. Un moment absolut banal, dar care a contribuit la formarea unui comportament care acum, în viața de adult, mi-a fost de folos (și încă îmi este) DOAR până la un punct.
✨ Sharing is caring, așa că te invit să le spui și altora despre #UnicornulCuScleroză. S-ar putea să îi ajuți să înteleagă adevarata dimensiune a SM și că, în definitiv, pacienții cronici sunt la fel de faini, activi și implicați ca orice altă persoană.
