Pregătește-te, urmează o postare lungă despre factorii externi care cred ca au contribuit la dezvoltarea SM.
Când vine vorba despre sănătate, cu toții avem propriile convingeri. Și, bineînțeles, când ajungem în acel punct în care descoperim că „ne-am cam șubrezit”, parcă și știm ce am greșit și ce ar fi trebuit să facem (sau să nu facem), dar acum e prea târziu pentru regrete. Credeați că eu fac vreo excepție? NOT! Așa că mi-am făcut, deja, mai multe păreri despre cum cred eu că am ajuns aici. Care sunt comportamentele care nu mi-au facut bine, în timp. Nu voi putea schimba trecutul, evident, însă dacă aceste constatări mă ajută să evit repetarea unei istorii dăunătoare pentru organismul meu, eu sunt mulțumită.
Voi începe prin a sublinia, încă o dată, un fapt științific, anume că SM nu are o cauză unică (cel puțin nu una cunoscută), drept care, și în cazul meu, cred că un rol important l-au avut factorii extrerni cumulați cu stilul de viață. Genetica? Probabil că are și ea un rol, dar luând în considerare că nimeni din familia mea nu trăiește cu SM și nici nu știm pe cineva care să fi avut în trecut, tind să cred că nu are cum să fie singura vinovată.
Așadar, care (cred eu) sunt factorii externi care au favorizat dezvoltarea SM?
1. Alimentația execrabilă. De când mă știu, acest aspect a fost o problemă în ceea ce mă privește. Dincolo de faptul că lista alimentelor care îmi plac este mult mai scurtă decât cea a alimentelor care nu (și nu mă refer la vreo intoleranță, ci strict la pitici pe creier), mâncam haotic. Pot spune că eram „sportiv de performanță” în ceea ce privește:
-
- Mâncatul la ore total aleatorii & săritul peste mese (și nu pentru că îmi propuneam asta, dar pur și simplu prioritizam altceva, de fiecare dată). Totodată, ani de zile (vreo 10), pentru mine nu a existat micul dejun;
-
- Mâncatul alimentelor nepotrivite, pentru că, nu-i așa, când ajungi în punctul în care te roade stomacul de foame pentru că ai sărit peste 1-2 mese, ai mânca și lemne sau, în orice caz, ceva care se prepara rapid (a se citi sandwich-uri, un iaurțel pe fugă, biscuiți, fructe și, evident, semipreparate sau, în cel mai bun caz, ceva comandat de la restaurant – nu neapărat fast-food, dar nici nu pot spune că îl evitam cu desăvârșire);
-
- Mâncatul pe fugă (ori chiar în fața calculatorului);
-
- Tendința de a nu diversifica meniul – cum ziceam, sunt foarte mofturoasă la mâncare, așa că adesea alegeam să merg pe varianta safe din meniu. Asta înseamnă că, chit că alegeam produse (mai) sănătoase, cu legume din abundență, erau mereu aceleași. Cu alte cuvinte, vitaminele & all the good juices pe care le ofeream organismului meu erau mereu aceleași.
-
- Aport caloric zilnic EXTREM DE SCĂZUT. Vreo 2 ani de zile am ținut un soi de jurnal alimentar în aplicația My Fitness Pal, în care notam tot ce mâncam. Punându-mi un obiectiv de a slăbi (undeva la 10 kg îmi doream eu), aplicația mi-a recomandat by default un aport caloric de 1200 kcal/zi. Ei bine, de cele mai multe ori eu nu doar că mă încadram în cele 1200 de kilocalorii, ci nici nu le consumam pe toate. Unde mai pui că, în zilele în care făceam sport, mi se întâmpla ca la final de zi să am jumătate din această limită recomandată. Ce nu știam eu era că, dacă aș fi avut răbdarea și interesul, aș fi descoperit că aplicația indica și raportul de proteine, carbohidrați și grăsimi. Și dacă aș fi urmărit acele rapoarte, aș fi știut că sunt un adevărat dezastru alimentar. Și nu, nu am slăbit, în cel mai bun caz mi-am menținut greutatea la care, oricum, ajunsesem într-un mod nesănătos, prin extenuare.
Pe scurt, consider că au fost ani de zile în care nu mi-am hrănit organismul nici măcar cu minimul necesar. Corpul meu era pe modul „power saving” și m-am mulțumit cu faptul că analizele, fie și ele la limită, în mare erau ok. Pentru lipsa de energie găseam mereu o scuză în faptul că sunt că muncesc mult, fără să mă gândesc că alimentele o alimentație potrivită mi-ar putea crește rezistența. Mai mult, îmi spuneam constant că sunt tânără, rezist. Și știu că, în mod greșit, foarte mulți ne spunem asta.
2. Stil de viață inactiv. Relația mea cu sportul e tare capricioasă. Uneori îmi vin de te miri unde un chef și o ambiție de a face mișcare și, timp de câteva luni (2,3, hai 4) mă țin cu sfințenie de ele. Apoi, ele dispar ca scroafa-n păpușoi, de n-ai văzut așa ceva. Ca la o apăsare de buton, devin cea mai sedentară versiune a mea 😊. Așadar, lipsa constanței și faptul că îmi câștig existența prin munca la birou, cred eu, sunt și ele un aspect care au influențaț negativ evoluția stării generale de sănătate. Și, nu, pandemia nu e singura vinovată pentru asta.
3. Stres & oboseală. Când spun stres, mă refer mai curând la o stare constantă de agitație, un stress pshic adus de lipsa deconectării de la viața de birou. Când spun oboseală, din nou, mă refer la cea mentală. Munca într-un domeniu creativ, în contradicție cu ceea ce ar crede alții, este super-solicitantă. Mai ales când ești într-o agenție de comunicare sau publicitate, ești aproape continuu conectat la proiectele tale, căutând soluții creative pentru zecile de probleme, provocări sau obiective ale clienților. Mintea, așadar, îți merge la turație maximă. Dacă lucrezi în industrie, înainte să mă contrazici, te rog să îți răspunzi la o intrebare: cât timp îți ia să te deconectezi de la viața de birou? Dacă răspunsul este „de îndată ce închid laptopul”, felicitări! Înseamnă că problema era doar la mine.
4. Lipsă de odihnă. Iar aici mă refer la somnul propriu-zis, o problema pe care încă o am (și nu știu, cu certitudine, dacă SM are un cuvânt de spus aici, sau nu). În orice caz, am considerat mereu că somnul, mai ales cel din timpul zilei (în concediu/ weekend), e o pierdere de vreme. Pe cât posibil am încercat mereu să îmi umplu timpul cu experiențe, întâlniri cu prietenii, treburi gospodărești, vizite, citit și alte cele. Mă comportam (și uneori mai fac asta și acum) ca și când timpul meu se scurge mai rapid decât al altora și încercam să înghesui cât mai multe activități în fiecare zi. De parcă mi se terminau orele, nu alta. Iar asta, în timp, se traduce prin incapacitatea organismului de a-și reface rezervele de energie. Lipsa de odihnă + lipsa de vitamine din alimentație = daună (aproape totală) pentru organismal meu.
5. Deficiență de vitamina D. Ei bine, despre cât de importantă este vitamina D pentru organism, din păcate, am aflat mult prea târziu. Sunt N surse din care puteți afla de ce vitamina D este această „zeitate” a vitaminelor și e considerată a fi esențială pentru buna funcționare a organismului. Ei bine, la prima analiză ever făcută pentru a determina nivelul vitaminei D în organism, aveam 13ng/mL, în contextul în care valorile normale sunt între 30 și 50 ng/mL. Un deficit important, așadar care, cred eu, a plusat și el la toată nebunia asta.
6. Fumat. Da, am făcut și asta. Și nu neapărat eram o fumătoare avidă, mai mult eram social smoker. Dar era suficient. Și de ce zic că a contribuit și asta? Ei, chiar înainte de a face primele investigații, am renunțat de bună voie la fumat pentru că simțeam, pur și simplu, că îmi face rău. Starea de amorțeală se amplifica în timpul fumatului și persista ceva vreme după. Așadar, o legătură exista, în cazul meu.
7. Dezechilibru emotional. Prin asta mă refer la faptul că mereu am trăit emoțiile la intensitate maximă. Bucuriile, dar mai ales tristețile, în toate investeam o grămadă de timp și energie. Consumul emotional atunci când aveam parte de o dezamăgire, ori de o super-provocare era imens, mai ales că era alimentat de anxietate. Și cred că nu mai e un secret pentru nimeni faptul că imunitatea noastră este puternic influențată de starea emoțională, nu-i așa? Știu, e târziu, dar „proastă” eu că am consumat tone de energie și emoții pe oameni, situații, evenimente care nu meritau, ori care nu se aflau în controlul meu (și deci consumul meu emotional nu influența cu nimic evoluția evenimentelor).
Punctul 7 este cel pe care, probabil, îl regret cel mai tare. Prea târziu (la 30 de ani) am realizat că numărul de oameni care merită acces la atenția și emoțiile mele este foarte mic. Prea mult timp am dedicat unor persoane care disimulau nevoia/ dorința de a fi alături de mine. Prea multe frământări pentru a înțelege oamenii și acțiunile lor, prea mult timp mi-a luat să înțeleg că problema era la ei, nu la mine, deci mustrările mele de conștiință erau inutile. Prea multă energie investită în a demonstra că sunt profesionistă și creativă, unor oameni cărora oricum nu le păsa decât de încasările de la final de lună.
Acestea fiind zise, acum că sunt conștientă de multele greșeli pe care le-am făcut, bineînțeles că îmi vine să îmi dau palme în oglindă. M-am crezut indestructibilă, mega rezistentă (mai ales că aveam un „istoric medical” exceptional). Am greșit, dar nu pot da timpul înapoi. Ce pot, însă, este să am grijă de viitor și de modul în care îl voi trăi. Astfel, grija față de mine a devenit, în sfârșit, o prioritate. Iar de vreun an de zile, problemele altora nu mai sunt problema mea.
