Spuneam în postările anterioare că în 2023 aveam programată o operație iar asta pentru că, vorba medicului de familie și a specialistului endocrionolog, „am tras paiul scurt”. Încă dinainte să știu de SM, grație unei investigații făcute din curiozitate, am descoperit mai mulți noduli pe care îi aveam la glanda tiroidă, un fenomen deloc neobișnuit (mai ales în cazul femeilor). Fără să indice vreun pericol, recomandarea tuturor medicilor pe care i-am văzut de atunci și până acum (căci în acest caz nu aveam un medic curant, cum am pentru a ține SM sub control) a fost: ține-i sub supraveghere prin ecografii periodice, însă la un moment dat va trebui să te operezi. Ei bine, la final de 2022 am simțit că acest moment dat a venit, așa că am contactat un medic chirurg de la spitalul Parhon din București (specializat în endocrinologie) și am blocat pentru operație data de 25 iulie 2023.
Cumva, cei doi medici au avut dreptate: eu chiar am tras paiul scurt. Apariția acestor noduli, cred eu, a fost și o chestiune de neșansă – dincolo de genetică și factorii externi și fără vreo legătură cu diagnosticul de SM, primit în 2021. Însă am mai spus-o și în trecut: un diagnostic nu îl exclude pe altul, așadar se poate ca SM să se suprapună cu alte probleme, chiar alte boli autoimune. Situația nodulilor, însă, a fost clară de la început, așa că nu mi-a provocat prea multe bătăi de cap. În tot timpul ăsta analizele au fost normale, așadar nu a fost necesară administrarea unui tratament. Mai mult, văzând și modul relaxat în care abordau medicii situația, recunosc, m-am cam culcat pe o ureche și am trecut problemele tiroidei undeva pe locul 10-ish. Nah, faptul că ai tras paiul scurt nu înseamnă, musai, că el va deveni o prioritate în viața ta.
„La un organ pe care nu îl ai, nu ai cum să faci cancer” – a fost gândul pe care doctorița care îmi urmărește evoluția SM mi l-a împărtășit cu sinceritate și atunci am înțeles că, oricât ar fi de neplăcut poate fi, ar trebui să elimin potențialul pericol. Ei bine, în acest context am programat pentru vara lui 2023, la câteva zile după nuntă, operația de tiroidectomie totală – adică extirparea glandei tiroide. Până și plecarea în luna de miere am programat-o în funcție de asta. Mă credeam vitează și rezistentă până la cer și înapoi – cumva toată situația cu SM și modul în care am gestionat acel diagnostic m-a făcut să fiu super încrezătoare în mine. Poate un pic prea încrezătoare 😊. M-am cam umflat în pene, să zic așa.
Cu vreo lună înainte de nuntă, însă, am primit un telefon de la asistenta domnului chirurg care avea să mă opereze, pentru a confirma că voi veni la operație. „Sigur”, zise unicornul cel viteaz, „cum sa lipsesc?”. Știam că este spre binele meu să mă operez, să scap de această sabie a lui Damocles care îmi atârnă deasupra capului. Telefonul doamnei asistente, însă, m-a făcut să trec printr-o analiză a stării mele de fapt și mi-am dat seama că nu mă aflam într-un „loc” prea bun. Fizic eram obosită mai mereu, căci aveam un program încărcat: job, organizarea nunții și o grămadă de alte activități care îmi și ne lăsau extrem de puțin timp pentru noi înșine. Totodată, suprapunerea entuziasmului nunții cu tristețea resimțită în familie din pricina situației bunicilor a presupus un consum psiho-emoțional destul de mare. Cu alte cuvinte, bateriile mele erau descărcate într-o proporție foarte mare și mi-am dat seama că, poate, să îmi supun organismul unui stres precum o intervenție chirurgicală nu e cea mai bună idee. Așa că am amânat-o pentru începutul lui 2024.
O expresie idiomatică a englezilor ar zice că „I got cold feet” – adică mi-am pierdut curajul, mi-a înghețat sângele în vine. Probabil că așa a fost, conștientizarea apropierii momentului operației m-a speriat întrucâtva. Totuși, decizia de a amâna intervenția chirurgicală mi s-a părut, la momentul respectiv, un gest de responsabilitate față de mine însămi. Nu știu dacă am procedat bine, dar am tratat teama pentru propria bună-stare ca pe un simptom. M-am gândit că un astfel de pas trebuie să îl fac încrezătoare în mine și în forța organismului meu de a se recupera, nu cu teamă că nu o va face, sau că îmi va fi foarte greu să îmi revin pentru că totul se întâmplă pe un fond de semi-epuizare.
Așadar, fricoasă sau nu, chiar nu mi-a păsat: am simțit că cel mai bine pentru mine este să îi dau organismului meu timp să își adune forțele și asta am făcut. Spoiler alert: am făcut foarte bine! Cât despre paiul scurt… aici am o altă teorie: l-am nimerit nu pentru că îl merit, ci pentru că îi pot face față.
