Pentru a înțelege la ce mă refer când spun „declin”, imaginează-ți următorul scenariu: tu, cititorule, te afli într-o barcă. Ești singur și vine furtuna. Valurile sunt mari și vâslești cu toată forța, în timp ce încerci să menții direcția, fără să te răstorni. Te rogi să treacă furtuna și să ai putere să nu renunți. Apele mării ar putea oricând să te înghită, căci barca ta e un grăunte atât de fragil prin comparație cu puterea ei. Simți cum te lasă puterile și deja nu mai ai habar dacă vâslești în direcția potrivită sau dacă, din contră, te îndrepți spre ochiul furtunii. Când ești pe punctul de a te da bătut, vezi o rază de soare, în depărtare. Asta e, acolo trebuie să ajungi! Și vâslești însuflețit de raza de speranță și observi că pe măsură ce înaintezi, marea se liniștește, vântul și ploaia se potolesc și ele. În sfârșit, îți tragi și tu sufletul, dar brusc simți că vântul își schimbă direcția și știi: urmează o nouă luptă cu marea, pe care poți doar să speri că o vei câștiga din nou!
Situația ipotetică de mai sus te ajută să înțelegi un pic din frustrarea, dezamăgirea și, cel mai probabil, disperarea resimțite de Dragoș atunci când a avut un nou puseu, în martie 2018. Când a avut loc un nou declin. În intervalul decembrie 2017 – martie 2018 nu prea mai faceam injecțiile, căci refuzam să îmi fie rău și înlocuirea tratamentului dura ceva. Prostia mea nu a fost asta, însă, ci faptul că m-am implicat emoțional într-o situație care nu mă privea pe mine, ci avea legătură cu persoana alături de care trăisem 17 ani. Nu am să intru în detaliu acum, dar pot să spun cu certitudine că asta m-a costat. M-a costat un nou puseu.
Ca de obicei în cazul său, sechelele puseului au început să se vadă abia după încetarea tratamentului administrat în criză. Astfel, Dragoș a primit confirmarea că ele erau mai rele decât se aștepta atunci când a ajuns din nou la clinica de recuperare, iar băiatul alături de care își făcea exercițiile i-a spus: „Dragoș, ai pierdut tot ce ai recuperart în doi ani de zile . Acesta a fost momentul în care Dragoș a văzut cum barca lui se îndreaptă din nou către furtună. Nu pot decât să îmi imaginez deznădejdea și frustrarea pe care le-a resimțit în acel moment. Eu, una, mi-aș fi plans în pumni trei zile. Dar, cum se întâmplă de obicei atunci când ești pus în fața faptului împlinit, Dragoș și-a găsit încă o dată puterea de a spune În regulă, știu ce am de făcut. Am mai făcut asta o dată, am să reușesc din nou.
Dar de data asta nu a mai fost atât de ușor. Pe lângă faptul că nu puteam să merg sau să stau în picioare nici 10 minute, tot ce reușeam să fac îmi accentua starea. Ajunsesem la un nou nivel de dizabilitate (uneori mă îngrozesc când mă uit în urmă). Organismul meu nu reacționa, uneori aveam impresia că lucrez în gol, căci nu vedeam nici un semn că mi-aș reveni. Dar am crezut în mine, chit că șansele erau mici. A mai venit și pandemia, drept care am renunțat la a mai merge la clinică – de teamă că pot lua virusul, dar și că îl pot da mai departe. Bine, ulterior s-a închis, oricum, la fel ca toate afacerile neesențiale. Așa că nu am mai făcut exerciții, dar am continuat să merg zilnic. Făceam mici exerciții în parc și acasă… pe bandă și bicicletă. Și am ținut să fac zilnic traseul meu, chit că cel mai adesea mă întorceam la mașina mai mult ca o râmă, simțeam că mă târăsc, nu alta.
La un moment dat, curiozitatea m-a împins și l-am întrebat pe Dragoș, mai exact, ce anume simțea. Cum mă simțeam? Leagă-ți 5kg de fiecare picior și o să vezi. Ajunsesem într-un punct în care puteam să îmi iau un scaun cu rotile, m-aș fi deplasat mai usor. Dar nu, nici nu mi-a trecut prin cap așa ceva. Nu voiam să ajung să depind de un astfel de scaun. Nu voiam să mă resemnez în această „stare a bolnavului”. Chiar cred că e una să îți asumi că ai o boală și alta să te complaci în situația asta și să lași boala să pună stăpânire pe viața ta. Ai două optiuni: să nu faci nimic și să lași lucrurile să evolueze în voie (fapt ce adesea se rezumă la deteriorarea sănătății până la a rămâne țintuit la pat), sau poți să muncești din răsputeri pentru a ajunge cât se poate de aproape de varianta sănătoasă a ta.
Iată, deci, ce efecte majore poate avea imprevizibila SM, după cum spuneam și în urmă cu vreo două capitole. Momentul puseului din 2018 a fost un punct de cotitură pentru Dragoș, căci pe lângă faptul că i-a adus o provocare și mai mare în termeni de recuperare, l-a mai învățat ceva: Poate cel mai mult regret faptul că târziu am conștientizat că alegerea de a ajuta o bună prietenă mi-a deschis răni mai vechi, iar asta a condus la un consum emotional pentru care organismul meu nu era pregătit. Desigur, persoana pe care mi-am dorit să o ajut nu are nici o vină, îmi asum întreaga responsabilitate pentru deciziile luate atunci și alegerile făcute. Și nu regret faptul că am încercat să fiu sprijin pentru cineva aflat la ananghie, ci faptul că nu am știut să fac asta într-un mod în care să mă protejez pe mine însumi. Vezi tu, nu suntem mereu capabili să ne detașăm 100% de ceea ce se întâmplă în jur. Iar atunci nu știam cât de mult cântăresc emoțiile, ce impact au asupra stării generale de sănătate.
Stai liniștit, Dragoș… nici noi nu știam!
Distribuie:
