Pentru a înțelege mai bine povestea lui Dragoș și cum a perceput el primirea acestui diagnostic în anul 2005, mi se pare important să înțelegem contextul general de atunci, realitatea vremurilor respective. Așadar, vă invit să facem o mică „plimbare” în trecut și să ne amintim că în 2005:
- a fost fondat YouTube. Concret, în aprilie 2005 a fost publicat primul video pe YouTube, un material de 19 secunde în care apărea unul dintre fondatorii platformei, la zoo;
- România și Bulgaria au primit acordul de aderare la UE;
- au fost răpiți cei trei jurnaliști români în Irak;
- numărul de cazuri de gripă aviară a crescut brusc, iar specialiștii se temeau ca virusul să nu sufere o mutație și să declanșeze o pandemie mondială. (Paranteză: primul caz oficial de gripă aviară la om a fost în China. De ce ți-e frică, nu scapi, se pare.).
- Angela Merkel a devenit primul cancelar femeie din istoria Germaniei;
- a fost pus leul greu în circualție;
- Michael Schumacher concura, încă;
- Gorillaz lansa piesa „Feel good Inc.”, Backstreet Boys erau încă în vogă și lansau piesa „Incomplete”;
- Au fost lansate filme precum Star Wars vol III (Răzbunarea lui Sith), Batman Begins, primul film din seria Fantastic Four sau Harry Potter 4;
Acestea sunt o parte dintre evenimentele lui 2005, care sper să vă ajute să plasați în timp și spațiu realitatea lui Dragoș (pentru că și eu mai am tendința de a mă raporta la 2005 ca la „acum câțiva ani” când, de fapt, sunt aproape 20). E de la sine înțeles, cred, că vremurile erau altele, iar modul în care noi, oamenii fără studii medicale priveam sănătatea era și el diferit.
Să revenim la Dragoș, însă. Pentru el, 2005 începea bine. Revenise acasă după timpul petrecut în armată, un an în care, recunoaște el, nu i-a fost ușor. Am primit ordin de încorporare în ianuarie 2003 și am plecat în februarie, deci totul s-a desfășurat pe repede înainte și cu mult stres. În plus, efortul fizic, condițiile nu tocmai confortabile, dar și dorul de casă și de oamenii lui dragi au făcut din experiența armatei o perioadă cu multă presiune pentru el, dar pe care îl dusese la bun sfârșit fără prea multe probleme. Cel puțin așa credea.
Februarie 2005 a fost momentul primului puseu puternic experimentat de Dragoș. A simțit că începe să amorțească de la brâu în jos, însă aceste stări nu îi împiedicau mersul, ori activitatea zilnică. Prima oară am simtit senzația asta de amorțeală după ce am stat sprijinit de un birou, dar am crezut că e o reacție banală a faptului că am stat într-o poziție fixă mai mult timp. Totuși, furnicăturile nu au dispărut și am început să îmi pun întrebări atunci când mi-am dat seama că ele par să se extindă ca suprafață. Dacă la început simțeam doar zona brâului într-un mod ciudat, în câteva zile – o săpămână s-a extins până la nivelul picioarelor. Nu era ceva extrem de deranjant, însă starea asta îți dezvoltă o sensibilitate la nivelul pielii. Brusc, parcă devii conștient de hainele pe care le porți în fiecare secundă. Simți fibra țesăturii pe piele, era o senzație ciudată.
Două săptămâni mai târziu, Dragoș a mers la medicul de familie – e foarte bine, zic, mie mi-a luat o lună 😊. Doctorița, l-a trimis din start la neurolog, pentru că și-a dat seama că e treabă serioasă și avea bănuielile ei. Neurologul, însă (ales la întâmplare, căci așa faci atunci când nu știi exact unde să te duci), l-a redirecționat către reumatologie, convinsă fiind că nu e un caz care să țină de competența ei. Aici i-au făcut o radiografie la coloana, unde au putut vedea niște modificări, așa că i-au recomandat 10 zile de fizioterapie. După 3-4 zile, însă, Dragoș i-a spus mamei lui: Nu simt că e ce trebuie, nu cred că mă ajută. Avea dreptate, nu era ce trebuie. După 10 zie de fizioterapie și, deja, aproape o lună de la apariția primelor furnicături, organismul i-a mai dat lui Dragoș un semnal de alarmă: încet-încet, a ajuns să nu mai vadă.
Problemele cu vederea s-au instalat și ele progresiv – căci așa e în puseu, dacă nu intervii, el continuă să declanșeze reacții. La început, vedeam în ceață, însă în scurt timp am ajuns să nu mai văd aproape deloc. Cu ochiul stâng nu mai vedeam nimic, iar cu dreptul puteam vedea doar umbre, până la o distanță de cel mult 5 m. Oriunde mă deplasam, trebuia să vină cineva cu mine.
Așa se face că a ajuns din nou la doctorița de familie care, de data aceasta, i-a recomandat să meargă la un alt neurolog. Întâmplarea a făcut ca în perioada respectivă mama să îi povestească despre simptomele mele unei cunoștințe a cărei fiică fusese diagnosticată cu SM cu doi ani înainte. Am povestit un pic și cu fiica doamnei, căci o cunoșteam, iar ea mi-a zis din start că am SM și trebuie să mă duc să îmi dea tratament pentru puseu. Eu, desigur, n-am crezut-o, doar eram un om perfect sănătos, de unde SM? Până la urmă, însă, am urmat recomandarea ei și am mers la neurologul recomandat de ea, doar așa, să mă conving că am dreptate. Și până la urmă am ajuns să mă conving că avea ea dreptate.
… și ce lovitură, ca de trăznet, e momentul acela în care îți dai seama că nu ai avut dreptate. Genul de lovitură care nu te lovește doar în orgoliu.
