Am fost mereu o susținătoare a terapiei cu un psiholog, probabil și datorită faptului că am avut ocazia să cunosc și să interacționez cu mai mulți psihologi terapeuți care, la simple discuții informale îmi declanșau un mare „Aha! Wow, așa e!”. Și, văzând căt de revelatoare poate fi o discutie aleatorie cu un psiholog, mi-am dat seama că terapia propriu-zisă poate face chiar minuni.
Am recomandat terapia multă vreme, multor prieteni care se confruntau cu diverse probleme, precum anxietate, depresie sau pur și simplu incapacitatea de a coopera cu unele stări emoționale. La rândul meu, am decis să mă apuc de terapie în 2020, atunci când, pentru prima oară după foarte mult timp am avut un nou atac de panică (declanșat de un vis, go figure!) și am trecut din nou printr-o perioadă extrem de complicată. Cumva, atunci am simțit că ar fi necesar să mă apuc de terapie pentru a preveni eventualele urmări pe care stresul deosebit prin care treceam la momentul respectiv le-ar putea avea asupra corpului meu.
Cu un an înainte de a descoperi că trăiesc cu SM, deci, m-am apucat de terapie și a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o pentru mine, până acum. Am descoperit o grămadă de lucruri despre mine și multe moduri noi de a privi lucrurile. Îmi place să cred că și gradul de anxietate s-a redus considerabil. Am învățat că principala mea responsabilitate e să am grijă să îmi fie bine, nu doar să „rămân în viață”. Astfel, fără să știu, timp de aproape un an mi-am pregătit mintea, trupul și conștiința să primească un diagnostic neașteptat nu ca pe o dramă, ci ca pe o provocare.
Grației terapiei, cred că am trecut mult mai repede prin etapele emoționale specifice unui asemenea șoc. Terapeutul mi-a vorbit despre modelul lui Kübler-Ross, care prezintă stările emoționale prin care oamenii trec atunci când se confruntă cu decesul cuiva drag, dar care la fel de bine se aplică oricărui tip de șoc. Cele 5 etape sunt: negarea, frustrarea și nervozitatea, depresia, experimentarea (primele momente în care interacționezi în mod conștient cu noua situație), adaptarea la noua situație și acceptarea/integrarea noii realități în viața ta. Las un pic mai jos schema, pentru a înțelege mai bine.
sursa foto: https://www.cleverism.com/understanding-kubler-ross-change-curve/
Așa cum se vede, fiecare etapă se desfășoară în timp. Cât durează, însă, depide de fiecare dintre noi. În cazul meu, totul s-a petrecut pe parcursul unei luni, o lună și jumătate, poate. Atât de rapid încât, la un moment dat țin minte că i-am și spus terapeutului meu: „aproape că mă simt prost că nu îmi fac mii de griji și nu sunt stresată. Oare ar trebui să mă îngrijorez mai mult?”. Nu, n-ar trebui. Grijile, la urma-urmei, pot duce rapid la overthinking și crearea unor scenarii puțin probabile care nu fac decât să amplifice anxietatea. Și când, vreodată în lumea asta, anxietatea a fost bună, pentru minte și corp?
Pentru a susține ideea de mai sus, mi-a rămas în minte o informație pe care terapeutul mi-a împărtășit-o și la care am încercat să revin de fiacre data când simțeam că emoțiile mele o iau un pic razna, în sensul rău al cuvântului. Îmi spunea că în cazul persoanelor care suferă de boli grave se întâmplă ca decesul să survină din total alte motive decât boala în sine, anume probleme complementare, cauzate de stresul emotional puternic. Cu alte cuvinte, stresul ne omoară.
Nu pentru că n-aș avea încredre în el, dar am vrut să aflu mai multe, chiar am căutat să văd ce spun studiile despre asta. O cercetare care mi-a atras atentia a fost una din Danemarca, ce bazată pe date ale 7.4 milioane de oameni, culese de-a lungul a 20 de ani. Conform acesteia, persoanele care suferă de boli mintale au o speranță de viață cu 7-10 ani mai mica. În cazul persoanelor cu boli care indică tulburări ale dispoziției, (precum depresia), Dr. Plana-Ripoll (cercetător din echipa daneză) spune că „Am descoperit că bărbații și femeile cu tulburări de dispoziție au avut o speranță de viață mai scurtă cu 7,9 și, respectiv, 6,2 ani după diagnosticarea bolii, în comparație cu o persoană daneză de aceeași vârstă”.
Un diagnostic greoi vine, oricum, cu un nivel ridicat de presiune asupra organismului nostru, din cauza simptomelor. De ce să punem și mai multă presiune, făcându-ne griji pentru necunoscut? Fiecare dintre noi percepe diferit terapia și asta se datorează caracterului nostru unic. E drept, contează foarte mult atât profesionalismul terapeutului (iar eu am auzit și multe exemple de nepotrivire între pacient și terapeut, nu e totul mereu pe roze), dar și chimia pe care o ai cu persoana căreia alegi să-ți verși sufletul. Iar eu, din nou, am avut imensul noroc de a fi pusă în legătură cu unul exceptional.
În loc de concluzie, am un gând și două recomandări. Gândul este următorul: sănătatea mintală este cel puțin la fel de importantă ca cea fizică și, la fel ca în cazul celei din urmă, nu trebuie să o vrificăm doar atunci când trecem printr-o traumă. Totodată, o copilărie fericită, o viață de vis sau lipsa problemelor de orice fel nu exclud posibilitatea apariției depresiei sau anxietății, ori a oricăror altor tulburări. Așadar, sfaturile mele sincere sunt:
1. Apucă-te de terapie (dacă nu ai făcut asta deja). Indiferent dacă ai SM sau ești sănătos tun, este mai mult decât indicat să te asiguri că stai bine și la capitolul sănătate mintală. În cel mai „rău” caz, descoperi că ești o persoană care trăiește într-un echilibru perfect cu sine și cu cei din jur. Dar nici așa nu dai banii degeaba. Și, oricum, cred că numărul acelora dintre noi care se află în această stare de echilibru este atât de aproape de 0 încât…
2. Nu te bloca în „nu am timp”. Nu zic ca e imposibil să fii atât de ocupat încât să ai foarte puțin timp pentru tine, ci zic că poți să încerci să cauți soluții pentru tine. Una dintre ele, de exemplu, ar fi terapia online, care funcționează la fel de bine ca cea offline, dacă între tine și terapeut există chimia potrivită. Eu, una, așa am făcut terapie, doar online (deh, era pandemie). Iar dacă optezi pentru varianta asta, literalment trebuie să găsești doar o oră pe săptămână pe care să ți-o dedici ție, emoțiilor și gândurilor tale.
3. În cazul în care faci terapie, dar nu simți că evoluezi în vreun fel, ori că descoperi lucruri noi despre tine, poate e cazul să schimbi terapeutul. Iar aici nu zic că ai dat tu peste acel terapeut neprofesionist, ci doar că este posibil să nu fie terapeutul de care ai nevoie în acel moment. Este foarte posibil ca terapeutul care te-a ajutat să trecu cu brio peste un moment dificil din viața ta să nu fie persoana potrivită pentru tine într-o altă instanță. Și e perfect ok, nu e nici o problem să încerci să comunici cu un alt specialist. Cea mai mare greșeală, însă, ar fi să te blochezi în ideea că terapia nu funcționează. Nimic mai greșit decât asta.
✨ Sharing is caring, așa că te invit să le spui și altora despre #UnicornulCuScleroză. S-ar putea să îi ajuți să înteleagă adevarata dimensiune a SM și că, în definitiv, pacienții cronici sunt la fel de faini, activi și implicați ca orice altă persoană.
