Nu știu cum de tocmai eu am avut avut norocul să primesc o recomandare bună și să fiu pusă în legătură cu o doamnă doctor excelentă, pe care acum o consider o zeiță și o profesionistă dar pe atunci nu știam ce noroc a dat peste mine. (Acum știu că și mai norocoasă am fost să îmi pot programa o internare într-un timp destul de scurt.) Cum nu avam cine știe ce legături în lumea medicală, am pus o întrebare inclusiv fostei mele colege de bancă, ea în Oradea fiind. Am rugat-o să întrebe și ea alți colegi medici daca au auzit de vreun „doctor neurolog bun, în București”. Întâmplarea face ca medicii din Oradea tot pe dumneaei să o recomande, așa că m-am liniștit: dacă vestea i s-a dus până într-acolo, trebuia să fie cu adevărat pricepută.
Așa că, iată-mă, la o săptămână de la aflarea veștii porivind supiciunea de SM, față în față cu prima mea internare din viața mea de adult. După ce am parcurs tot protocolul de protecție împotriva Covid (căci vorbim de începutul anului 2021, când vaccinurile abia începeau să devină accesibile pentru populație), am urcat la etajul doi al clădirii spitalului Fundeni, care găzduiește secția de nurologie. Cu geanta la glezne, m-am așezat pe unul din scaunele sălii de așteptare, oarecum bucuroasă că am scăpat de ploaia torențială de afară. De fapt, mint: aș fi stat oricât în ploaia torențială, doar să nu trebuiască să fiu acolo. Și, dacă e să fiu complet onestă, eram recunoscătoare că nu mai era nici țipenie de om pe acolo și că, în sfârșit, pot să îmi arăt slăbiciunea și să plâng.
Nu știam exact ce trebuie să fac, așa că am așteptat. Dintr-o eroare de comunicare (căci se pare că nici eu nu anunțasem unde trebuie), doamna doctor nu știa că am ajuns iar mie îmi era jenă să dau buzna pe ușa secției. Așa că am așteptat una sau două ore, nu mai țin minte exact, însă știm cu toții că în astfel de cazuri, timpul e cel mai mare dușman. Te încurajează să te gândești. Mult și prost. Țin minte că, văzându-mă acolo, în mintea mea se derula (ca un film prost) întrebarea „Cum am ajuns eu, un om sănătos, în această situație?”. Nu puteam să înțeleg trecerea bruscă de la „sunt un om sănătos” la „cel mai probabil m-am pricopsit cu o boală pe care am să o port cu mine toată viața”. Nu îmi dădeam seama cum am ajuns în punctul acesta, iar asta mă frustra.
Nu știu dacă ar fi trebuit să o privesc ca pe o lecție sau un avertisment, dar la jumătate de oră de când m-am așezat pe scaun, un fizioterapeut alături de pacienta lui, care încerca să facă niscaiva pași ținându-se de un cadru, au oprit lângă mine, să facă o pauză. Am adoptat atitudinea ma obișnuită în astfel de situații: mi-a apărut un zâmbet încurajator pe chip și o mină optimistă, în speranța că transmit persoanei mai puțin norocoase un pic de curaj. În realitate, însă, tabloul acela m-a doborât. Și asta pentru că pacienta era cam de vârsta mea și puteam observa cât de mult efort depunea pentru fiecare pas. Se vedea că era nevoită să poarte scutec pentru adulți, era slăbită, iar procesul de recuperare părea anevoios… tabloul, deci, era cu adevărat trist.
Nu știu ce problemă medicală avea, dar fiind pe secția de nurologie, am bănuit că e vorba de SM sau o boală similară. M-am ținut tare până a plecat, dar în momentul în care am fost din nou singură în sala de așteptare, lacrimile au început să îmi curgă șiroaie. Nu de panică, ci de necaz că mă aflam acolo. Am făcut greșeala capitală de a-mi lăsa gândurile să zboare și să mă transpun în situația acelei fete. Și, așa cum deseori se întâmplă când vedem greutățile altuia, mi-am zis: „Dumnezeule, eu n-aș putea niciodată să am puterea ei”.
Nu știu câte lacrimi s-au mai scurs pe obrazul meu până când a venit o asistentă și m-a văzut așteptând, cu un teanc de hârtii în brațe și geanta lângâ mine. M-a luat în brațe și mi-a zis: ”Heeei, de ce plângi? Hai că o sa fie bine, nu te panica. Te așteptam, vino cu mine, dar promite-mi că nu mai plângi, da? Te rog, ca mă întristezi și pe mine și trebuie să îți iau sânge”. Acest scurt dialog a fost un nou moment de empatie din partea unui om care nu mă mai văzuse vreodată. Un nou moment în care, știți cum se spune, my faith in humanity was restored. Mi-am luat geanta, actele le-a luat ea și am intrat cu emoții și inima frântă pe holurile secției de neurologie a spitalului Fundeni. Acolo aveam să îmi petrec următoarele 5 zile.
Poate ați observat repetiția acelui „nu știu” de la începutul fiecărui paragraf. Este un mod simplu de a indica starea mea generală din acele momente: nu știam ce va urma, ce voi afla, cum voi gestiona tot ce urmează. Iar pentru mine, să „nu știu” era cea mai dură provocare.
