Într-un capitol anterior am povestit momentul exact al primirii e-mailului cu rezultatele RMN-ului care mi-a schimbat viața (suna dramatic, dar ce e viața fără dramă? 😊). Spuneam atunci că, după ce am primit vestea, mintea mea a oscilat între panică și încercarea de a rămâne rațională. Rațiunea a câștigat până într-un punct, cel al primirii unei alte opinii.
După citirea mailului care m-a lovit în moalele capului, iubitul meu, un om mult mai calm, care își ține sentimentele bine ascunse și nu le aruncă în stânga și-n dreapta ca un vulcan (așa cum fac eu) a sunat un membru al familiei, care lucrează în sistemul medical, pentru a-i cere o recomandare. Așa a ajuns RMN-ul meu la un alt imagist (desigur, după ce am căutat „N” soluții de a transfera imaginile de pe CD pe calculator, căci laptopurile din zilele noastre, mici și compacte, nu mai au CD-rom), pentru o reinterpretare. Două ore mai târziu, medicul imagist a revenit cu un telefon și a confirmat suspiciunea. Din punctul său de vedere, leziunile demielinizante erau vizibile, iar ele indicau diagnosticul SM, însă în mod evident, doar investigațiile suplimentare îl puteau confirma.
Telefonul nu l-am primit eu, căci nimeni nu își dorea, în mod deosebit, să îmi dea vestea. Așa că tot lui, dragului meu, i-a revenit această sarcină, să îmi confirme cea mai mare temere. Și pentru că el a fost primul care a simțit unda de șoc, până la urmă, nu a putut decât să vină, să mă ia de mână și să îmi spună „Este.”. Nici nu a putut să pronunțe „Este SM”, dar nu a fost nevoie, oricum se citea totul în privirea îngrijorată și în tonul vocii. Nu am să le uit niciodată.
Nici nu știu ce anume mă speria cel mai mult în acel moment. Necunoscutul? Probabilitățile evoluției bolii? Viteza cu care se va propaga? Sau, poate, gândul că el nu merită să aibă alături un om defect și că viața mea, așa cum o știam, tocmai luase sfârșit, cu un simplu telefon. Aveam în minte o furtună de gânduri.
După câteva minute de plâns din tot sufletul am decis ca TREBUIE să ajung cât mai repede la un neurolog, orice neurolog. Mi-am amintit de o discuție cu o prietenă bună care îmi povestise despre un medic neurolog care avea un cabinet într-o policlinică aflată în celălalt capăt al orașului. I-am scris pe Skype managerei mele și am rugat-o să mă scuze că voi lipsi 1-2 ore, căci trebuie să ajung la medic de urgență. (Paranteză: faptul că în secunda doi ea m-a sunat să mă întrebe ce s-a întâmplat, mi-a ascultat povestea spusă printre suspine, m-a liniștit și mi-a zis să mă ocup liniștită de vizita medicală m-a făcut să simt un kilometru de empatie și bunăvoință din partea unui om care mă cunoștea de un pic peste o lună. Un alt lucru pe care nu am cum să îl uit vreodată este căldura cu care mi-a vorbit atunci. Cât contează o vorbă bună la momentul ei! Am să îi rămân mereu recunoscătoare acestui OM fain pe care am avut norocul să îl întâlnesc).
Am plecat, deci, către policlinică. Nu conduc, așadar a trebuit să își elibereze și iubitul meu programul pentru restul zilei. Sunt aproape convinsă că el știa cât de irațională este dorința mea de a vedea ORICE medic în momentul respectiv, însă nu a încercat să mă convingă să nu batem drumul degeaba. Știa că, pentru liniștea mea, trebuie să încercăm. Am gasit cu ușurință clinica, dar la cabinet nu era nimeni. Avea sens, din moment ce nici la telefon nu răspunsese cineva.
Drumul spre casă a fost unul în care am simțit că, pe jumătate, am capitulat. Pe de o parte, în mintea mea începea să se strecoare gândul „sunt un om bolnav”. Pe de alta, căutam medici neurologi la care m-aș putea duce. Văzând că mă îndrept spre o zonă destul de întunecată din punct de vedere emoțional, i-am scris un mesaj terapeutului care a acceptat să ne auzim cât de repede. Cum am ajuns acasă, l-am sunat și i-am povestit totul. Încă îmi tremura vocea și abia îmi puteam stăpâni lacrimile. Îmi dădeam seama că și omul meu e tensionat, căci a vrut să stea lângă mine pe parcursul discuției cu terapeutul, lucru pe care nu îl facea niciodată în timpul ședințelor mele de terapie. Dar el, dragul, avea nevoie la randu-i de niște confirmare că totul va fi ok.
Alegerea de a vorbi cu terapeutul cât de repede a fost cea mai bună decizie pe care aș fi putut să o iau în momentul respectiv. El a reușit să mă linistească, făcându-mă să mă concentrez asupra faptelor pe care le știu și a pașilor pe care trebuie să îi fac mai departe. Cât despre scenarii, a găsit un mod în care să mă convingă să mă depărtez de ele, explicându-mi că nu fac decât să mă defocuseze de la ceea ce contează cu adevărat. Am înțeles că e momentul să mă pun pe primul loc, iar pentru asta trebuia să îmi controlez bine gândurile.
În seara respectivă aveam programată o ieșire cu fostele mele colege, pe care nu am anulat-o căci m-am gândit că mi-ar face bine să mă rup, un pic, de această nouă realitate. În plus, nu e ca și când ne vedeam zi de zi, cum obișnuiam când lucram împreună. Totuși, pe chipul meu se citea panica atât de tare, că și-au dat seama de cum am ajuns că ceva nu e în regulă. Cu glasul tremurând le-am povestit tot ce aflasem până în acel moment. Tradiția noastră era să ne relaxăm la o poveste și un pahar de vin, însă am refuzat să fac asta, căci nu știam dacă alcoolul îmi face rău. Eram într-o stare de amorțeală (la propriu și la figurat).
Am încercat să mă detașez, am reușit doar parțial. Am reușit să nu fac din situația asta principalul subiect de discuție al serii, ceea ce cred că a ajutat, într-un fel. Cumva, asta a contribuit la a conștientiza un lucru important: drama mea, nu e drama lor, a iubitului, sau a familiei mele. Astfel, am decis să nu fac din problema mea o problemă a celor la care țin.
Primele 24 de ore, clar, au fost printre cele mai intense și confuze trăite vreodată. Norocul meu? Faptul că am avut lângă mine oameni extrem de empatici, care mi-au înțeles fricile și disperarea și care, cu toate că erau speriați la rândul lor, au fost puternici pentru mine. Prin tot ceea ce au făcut și chiar prin ceea ce n-au făcut, fiecare om cu care am interacționat în ziua respectivă a pus o cărămidă în ceea ce avea să devină încrederea mea că voi fi bine atât timp cât am oameni dragi alături. Iar partenerul meu de viață mi-a arătat, încă o dată, că suntem o echipă în fiecare moment.
