Investigația RMN. Dedic o postare acestui subiect pentru că a fost o experiență care mi-a rămas întipărită în minte. Așa cum menționam în postările anterioare, nu eram tocmai obișnuită cu spitalele, iar investigațiile, deși le faceam regulat, se limitau la analize de sânge și ecografii (cel mult). Nu tu mâini și picioare în ghips (deși asta chiar e un șoc pentru multă lume, căci sunt regina împiedicaților), nu tu operații, RMN-uri sau CT-uri.
Așa că iată-mă ajunsă la primul RMN. Am găsit un loc liber la privat, undeva la o săptămână de la data programării (abia acum realizez ce noroc am avut din acest punct de vedere, căci între timp m-am lămurit că uneori poți aștepta luni de zile pentru o programare). M-am dus acolo cu două convingeri: investigația în sine e posibil să fie nasoală, dar va trece repede. O prietenă de-ale mele, care suferă de claustrofobie, îmi povestea că nu a reușit să ducă la bun sfârșit investigația. Mi-a zis despre sunetele puternice pe care le auzi în aparat, însă care sunt ușor estompate de muzica pe care ți-o pun în căști. Și pentru că sunt de părere că pisica nu a murit de curioizitate, ci din alte cauze, am intrat pe YouTube și am căutat „MRI sounds”, să îmi dau seama despre ce zgomote vorbea buna mea prietenă.
După toate scurtele discuții introductive de la fața locului m-am întins pe masă și a început analiza. Nici urmă de muzică în urechi, doar zgomote puternice și o senzație de ușoară claustrofobie. În mână aveam butonul de panică pe care, însă, eram hotărâtă să nu îl apăs decât din motive serioase (precum senzația că rămân fără aer, sau ceva). O a treia convingere cu care intrasem în sala de investigații era că nu imi doresc să stau acolo mai mult decât e nevoie, așa că mantra mea a fost: „Sonia, fii bărbată!”.
Am închis ochii și am încercat să îmi îndrept atenția și concentrarea spre altceva. Mi-am propus să asociez sunetele pe care le auzeam cu muzică – desigur, muzica lui Skrillex era singura pe care o puteam asocia cu ceea ce auzeam. E clar că Bach, Mozzart si prietenii n-au avut parte de RMN-uri care să-i inspire.
După vreo 45 de minute care au părut o eternitate, am fost scoasă din tubul aparatului. Credeam că am scăpat, dar în schimb a avut loc următorul dialog dintre mine (S) și una dintre doamele (Asistenta? Rezidentă? Nu stiu.) care se ocupau de captarea imaginilor. Dumneaei îi vom spune „Imagistul” (I):
I: Aveți analize făcute recent?
S: Desigur, le am pe e-mail.
I: Perfect, vă rog să vă uitați dacă aveți și creatinina și ureea, căci ar trebui să vă facem RMN și cu substanță de contrast. Ați mai făcut?
S: Nu, vă spuneam că e prima oară. Dar, priviți, aici sunt rezultatele.
I: În regulă, atunci vă mai băgăm o dată, cu substanță de contrast, să vedem dacă e sau nu e.
S: Dacă e, sau nu e… ce anume?
I:… ei, aflați în 72 de ore, când primiți interpretarea.
În momentul acela, toată stăpânirea de sine pe care am avut-o de când mi-au apărut simptomele și până în momentul respectivei discuții s-a dus pe apa sâmbetei. S-a instaurat panica, iar în mintea mea au început să curgă zeci de scenarii. Mă gândeam la moarte, la faptul că am aruncat banii pe fereastră reapucându-mă de condus, că e bine, totuși că am asigurare de viață, că e bine că am cumpărat un cățel, măcar iubitul meu nu va rămâne singur… . Dap, până acolo m-am dus.
Toate astea, desigur, au făcut ca următoarele 45 de minute petrecute în acel tub să mi se pară o altă eternitate, una mult mai greu de suportat. De vreo două ori am fost tentată chiar să apăs butonul de panică. Nu mai puteam închide ochii, mă uitam la tavanul aflat la doar câțiva centimetri de fața mea cu niște ochi atât de bulbucați încât cred că panica mea se vedea și pe RMN. Aveam să rămân în analele clinicii ca „pacienta cu ochi de melc”, mă gândeam.
După ce m-au scos pentru a doua oară din aparat, am încercat să aflu informații suplimentare, însă fără succes. Asta făcea ca fiecare dintre scenariile imaginate (și, credeți-mă, tumorile și cancerele, fricile mele din toate timpurile erau acolo, în highlights) să fie plauzibile. Așteptând CD-ul cu RMN-ul, țin minte că nu am făcut decât să beau apă și să plâng în sala de așteptare, încercând din răsputeri să evit un atac de panică. Am mai trecut prin episoade de atacuri de panică, știu să le controlez. Doar că acum îmi era al naibii de greu.
O eternitate mai târziu (da, a fost un RMN cu multe eternitati 😊), am primit plicul cu RMN-ul și nimic altceva. Cele 72 de ore despre care îmi spusese draga I s-au transformat în două săptămâni, căci abia după 14 zile a venit e-mailul cu interpretarea investigației. Așadar (tot cu lacrimi în ochi) am plătit consultația și dusă am fost. Dacă nu se numera ca tocmai în acel moment să mă sune un coleg, cred că m-aș fi așezat pe bordura trotuarului și aș fi plâns ca un copil. Dar am profitat de telefonul primit și am răspuns, știind că va trebui să îmi păstrez cumpătul și să nu îi bocesc omului în difuzor pentru că… nu stiam dacă e sau nu e CEVA. Deh, eram colegi doar de vreo lună, nu se cuvenea.
M-am mai liniștit un pic când am ajuns acasă, iar mama iubitului meu mi-a spus ce rol are substanța de contrast, cumva eliminând din capul meu gândul că s-ar putea să am o tumoare pe creier, sau ceva. La cuvintele ei – „stai linistită, dacă era acolo o formațiune sau ceva similar, se vedea și fără substanță de contrast” – am revenit de multe ori în cele două săptămâni în care am așteptat interpretarea RMN-ului.
Prima experiență la RMN, așadar, n-a fost grozavă. Mai oribil decât senzația în sine de a te afla într-un loc înghesuit și zgomotos a fost acel dialog pe care nu știu cum să îl cataloghez. Să fi fost lipsă de empatie? Sau de experință, iar persoanei respective pur și simplu i-a scăpat un porumbel și nu a mai avut cum să o dreagă? Femeia a avut dreptate, ceva era, văzuse bine. Dar sămânța de anxietate sădită atunci… am purtat-o cu mine și a înflorit în cele două săptămâni în care am așteptat rezultatele.
P.S: între timp m-am făcut și eu mare și, cu sau fără muzică, examinările RMN nu mai sunt o problemă. Adesea sunt în punctul de a adormi în timpul lor, deci totul bine pe strada mea. E doable.
Distribuie:
