2023 a fost un an cât patru. Pentru mine, de obicei, începutul anului vine cu o energie aparte. Sărbătorile și timpul petrecut cu cei dragi mă încarcă pozitiv, ianuarie se încheie cu ziua mea de naștere, așadar am toate motivele să fiu bine dispusă mai tot timpul. Mă rog: toate, mai puțin frigul, urăsc frigul 😊. Mai mult, în 2023 îmi propusesem să lansez blogul de ziua mea, deci un motiv în plus de bucurie și nerăbdare pentru ce va urma. Și totuși… entuziasmul meu era cumpănit de conștientizarea faptului că tocmai petrecusem ultimul Crăciun în familie, în formulă completă, cu bunicii. În plus, imediat după nuntă aveam programată o operație, prima intervenție chirurgicală din viața mea (despre asta, un pic mai târziu).
Sunt câțiva ani, deja, de când mi-am făcut un obicei din a nu mai face planuri pe termen lung, din a nu mai face scenarii în mintea mea și, de cele mai multe ori, reușesc chiar să nu îmi fac prea multe așteptări de la oameni, situații, momente. „Să ajungem acolo, văd eu atunci” este gândul care, de cele mai multe ori, mă ajută să rămân ancorată în realitate și nu în planuri care pot să se întâmple sau nu. La fel a fost și cu aceste ultime sărbători alături de cei doi bunici: am încercat să mă bucur cât mai mult de fiecare moment împreună, fără a pune presiune pe ei, să stea mai mult la masă, să vorbim mai mult, să facem lucruri împreună. Știam cu toții, și noi, și ei, că ne vedem pentru ultima oară de Crăciun. Dar poate că și experiența proprie cu SM m-a învățat că atunci când cineva cu o boală cronică se retrage, chiar are nevoie de odihnă, repaos sau poate doar să aibă câteva momente (sau mai multe) cu sine.
2023 a fost, așadar, anul cel mai previzibil, știam despre toate evenimentele plăcute și neplăcute care aveau să se întâmple. În acest context, am știut că voi avea mult de lucru cu mine însămi, așa că mi-am setat câteva gânduri care să mă ajute să trec prin toate, anume:
- Orice ar fi, noi rămânem în continuare aici. Am încercat să mă concentrez pe faptul că acesta este cursul normal al vieții: omul se naște, trăiește și, în final, pleacă de pe această lume. Când și cum plecăm nu prea este algerea noastră, cert este că în urma noastră va rămâne mereu cineva. De data asta, acei „cineva” am fost noi, restul familiei… Iar pentru noi, viața merge mai departe. Și dacă tot merge mai departe, am face bine să ne asigurăm că va fi frumoasă, așa cum oricare dintre bunici și-ar fi dorit să știe că o trăim.
- Este normal să îi deplângem pe cei dragi, să regretăm că nu am avut mai mult timp împreună. Dar am încercat, totodată, să înlocuiesc regretul că nu mai sunt cu recunoștința că au fost. Am dedicat, așadar, o parte din timpul petrecut acasă pentru a trece prin albumele foto. Și ce bucurie mi-au mai adus! Am găsit o grămadă de poze cu locuri și momente uitate într-un sertar al memoriei și regăsirea lor mi-a adus liniște și chiar fericire. Mi-am adus încă o dată aminte că am toate motivele să îi mulțumesc Universului pentru familia mea și multele momente și învățături de bine trăite împreună.
- Sunt momente în care mai binele nostru este mai puțin important. În acest context, mai binele nostru consta în a-i avea alături pe toți cei dragi. Pentru bunici, însă, indiferent cât de mult și-au dorit și ei să rămână alături de noi, mai binele a însemnat mai puțină suferință fizică. Mai binele lor, deci, era mai important.
- Avem puteri limitate. În cazuri precum acesta, adesea tendința noastră este să ne asumăm rolul salvatorului, să încercăm să mutăm munții din loc pentru a schimba cursul lucrurilor. Pe undeva este firesc, nu spun o clipă că este greșit să ne ajutăm aproapele. Ce este greșit, însă, este să uităm de noi în tot acest proces. Atât timp cât noi nu suntem în regulă, cel puțin fizic, nu avem cum să oferim cel mai bun ajutor celor din jur. Același lucru ni-l spun si stewardesele cand ne fac instructajul de siguranță în avion, nu? În cazul puțin probabil al depresurizării cabinei, măștile de siguranță vor cădea automat din plafonul avionului și prima oară trebuie să îți pui masca ție, apoi să ajuți persoanele din jur.
Nu în ultimul rând mi-am setat un reminder important: să nu uit să mă bucur de momentele, oamenii și experiențele bune din viața mea. Am mai spus și cu alte ocazii că mi se pare că întunericul poate să ne orbească mai rapid decât lumina. Și, dacă stăm să ne gândim un pic, obișnuim să ne petrecem mult mai mult timp consumându-ne pentru evenimente neplăcute sau pentru lucuri care nu ne ies cum ne-am dori, decât pentru a ne bucura de ce e bun și frumos. Nu prea înțeleg de ce suntem construiți așa, dar am profitat de faptul că am conștientizat acest lucru și am încercat, tot în mod conștient, să prețuiesc mai mult clipele frumoase, să petrec mai mult timp gândindu-mă la ele, să le păstrez pentru mai mult timp alături de mine.
