Odată cu schimbarea bruscă a realității mele, spuneam și în postările anterioare, am trecut prin lungi momente de introspecție, autoevaluare și analiză a trecutului. Desigur, în tot acest proces în care am scotocit, pur și simplu, prin amintiri, am identificat momente din trecut în care, probabil, SM a încercat să iasă la suprafață, să îmi dea semne pe care le-am ignorat sau, pur și simplu, am decis să nu le investighez în profunzime. Așadar, în acest capitol voi enumera o serie de episoade are au avut loc înainte de momentul diagnosticării din 2021 și care cred că pot fi legate de SM (ceea ce întărește încă o data, dacă mai era nevoie, ideea că vaccinul anti-Covid nu mi-a provocat această boală).
2020 – eram în plină pademie, înainte chiar ca vaccinul anti-covid să fie disponibil (era doar în primele teste). Prin luna octombrie sau noiembrie am avut două săptămâni în care m-am confruntat cu cele mai ciudate dureri de cap. Mă culcam și mă trezeam cu ele, le simțeam în permanență. Și tot încercând să identific cauza, abia după câteva zile mi-am dat seama că, de fapt, simțeam o durere în zona cefei care se declanșa în momentul în care clipeam, sau închideam ochii. Eram și fotosensibilă, însă conștientizarea faptului că simțeam în ceafă o durere declanșată de mișcarea ochilor m-a pus pe gânduri. Desigur, am dat și de această dată vina pe oboseală și stres, dar după două săptămâni de dureri continue, m-am programat la oftalmolog. Acesta mi-a confirmat că ochii și nervul optic sunt OK și mi-a recomandat să îmi fac ochelari de protecție pentru calculator. Mai apoi m-am programat la neurolog (unul chiar bun), care mi-a făcut consultul neurologic standard și mi-a spus că din punct de vedere neurologic stau bine, dar să revin la el în cazul în care durerile persistă și după ce încep să folosesc ochelarii de protecție. Durerile, însă, mi-au trecut și nu am mai continuat investigațiile.
Tot în 2020, luna octombrie, am avut cel mai oribil interviu pentru un job, din toate timpurile. Dacă ar fi o gală a celor mai proaste interviuri, aș bifa la toate categoriile 😊. Situația a stat cam așa: am stabilit un interviu în limba engleză cu o companie din SUA, pentru un rol care presupunea evaluarea skill-urilor de limbă engleză a viitorilor candidați. Așadar, engleza mea trebuia să fie brici. Problema a fost că în acea perioadă nu doar că aveam foarte mult de muncă la vechiul job, ci mai eram și în plin proces de mutare într-o casă nouă. Situația a fost de așa natură că nu am putut să îmi iau zile libere în perioada respectivă, așa că a trebuit să trag tare și să merg cu ele, job și mutare, în paralel. E de înțeles, deci, că energia mea scăzută și gradul de concentrare era și el afectat – mai ales după ora 19:00, când era programată discuția. Oameni buni… ca niciodată, nu am fost în stare să vorbesc. Eu, vorbăreața pământului. În mintea mea era totul blanc, nu eram coerentă, nu îmi puteam lega ideile nici măcar în cap, darămite să le mai și rostesc. A fost oribil, cred ca la un moment dat mi-am și cerut scuze pentru lipsa de coerență. Desigur, nu am luat jobul, însă voi fi mereu recunoscătoare oamenilor acela pentru modul profi în care s-au purtat. Chiar dacă eram mult sub nivelul așteptărilor, au fost drăguți și au tratat situația cu diplomație.
2018 – în luna august a anului respectiv mi-am schimbat locul de muncă și, așa cum se întâmplă în astfel de cazuri, am avut 2-3 săptămâni în care starea de agitație și stres mi s-a redus cu vreo 80%. Mi se pare important să menționez asta pentru că în asta am găsit explicația pentru ceea ce am simțit atunci. De data aceasta nu a fost cu durere, ci cu mâncărime – simțeam o senzație puternică de mâncărime la nivelul antebrațelor, de mă scărpinam continuu. Însă senzația era ciudată, căci aveam senzația asta nu la nivelul pielii, ci a cărnii. Pielea, deja, abia mai suporta insistențele mele cu scărpinatul și era atât de frustrant să nu am sorți de izbândă. A fost extrem de simplu, totuși, să pun eticheta „reacție la schimbare” și să aștept să treacă de la sine. Și a trecut, tot după vreo două săptămâni.
2016, 2017, 2018 – am să menționez doar anii aceștia, cu toate că, istoric vorbind, cred că semne au fost și mai devreme de atât. Acestea, însă, au fost cele mai evidente. În vara fiecăruia dintre acești ani m-am ocupat de implementarea și coordonarea unui proiect important pentru unul dintre clienții mei de la acea vreme, proiect ce se încheia cu o tabără wow organizată pentru aproximativ 30 de copii. Wow pentru ei nu însemna și wow pentru mine 😊. Campania pentru acest proiect (care se derula în paralel cu alte proiecte) începea undeva în martie – așadar timp de 4 luni acumulam suficientă oboseală. Iar tabăra, Dumnezeule… tabăra! Cu toate că era un proiect cool iar pentru copii era o super-experiență, pentru mine era stresul de pe lume. Eram om de comunicare, supraveghetor, coordonator pentru toata logistica ȘI omul de legătură cu părinții (care, să îmi fie cu iertare, uneori pot fi de 10 ori mai stresanți decât copiii). Astfel, după ce încheiam cu bine proiectul, inevitabil, mă îmbolnăveam. În primă fază am crezut că e o răceală mai a dracului (căci literalmente tușeam până îmi venea să vomit), până la un moment dat când un medic mi-a spus că tusea e cauzată de refluxul de acid gastric.
Acum, să ne înțelegem, încă din liceu ȘTIAM că stresul îmi cauzează probleme cu stomacul și am ajuns să îmi pun singură diagnosticul „reflux gastric cauzat de stres”, căci observasem că după fiecare perioadă mai încărcată (psihic, emoțional, you name it), inevitabil apăreau arsurile la stomac. La finalizarea liceului primisem chiar un diagnostic de „început de ulcer” pus de o doctoriță din orașul meu în urma unui consult în care doar am povestit despre problemele mele (#redflag) așadar, în capul meu, asta era problema. Faptul că acum tușeam ca un măgar și nici nu simțeam refluxul gastric m-a pus un pic pe gânduri, dar nu suficient cât să fac endoscopia recomandată. Totodată, după vreo 2 săptămâni de automedicație din categoria Gaviscon, cărbune medicinal, Triferment + reglarea cât de cât a alimentației inevitabil, îmi treceau arsurile și viața mergea mai departe.
2012 sau 2013 – Perioada atacurilor de panică (însă nu sunt 100% convinsă că asta au fost). Din nou am dat vina pe faptul că tocmai trecusem printr-o perioadă aglomerată pentru faptul că, de câteva ori pe zi (la început) simțeam că îmi amorțesc palmele și fața și de aici, desigur, anxietatea se activa, pulsul îmi creștea și starea de leșin se instala și ea. Partea cu pulsul crescut și senzația de leșin, cu siguranță, erau un rezultat al panicii induse. Totuși senzația de amorțeală din mâini și față nu sunt convinsă că erau doar un debut al unui atac de panică. Și experiența, per total, a fost oribilă, ajunsesem în punctul în care îmi era frică să dorm, să nu mor în somn, iar asta nu a făcut decât să acutizeze senzația de oboseală.
Cu acestea m-am confruntat câteva luni, până am reușit să învăț să îmi potolesc amorțelile oferindu-i corpului ceea ce avea nevoie (apă sau hrană, căci starea apărea cu precădere în momente în care eram deshidratată sau înfometată) și anxietatea folosindu-mi mintea, gândindu-mă mereu că stă în puterea mea să îmi controlez corpul.
Ce vreau să spun aici este că e foarte simplu să dăm vina pe oboseală și stres. Și, e adevărat, de multe ori ele sunt cauza unică a unor probleme și este suficient să iei o pauză și să îți reorganizezi modul de a face lucrurile și de a coopera cu emoțiile. DAR, uneori nu este doar asta. Și atunci când vezi că îți apar cu recurență niște simptome, nu te mulțumi cu un simplu „eh, trece”, ci fă-ți ție un serviciu și treci printr-un set complet de analize și verificări. Analizele anuale sunt ok, dar nu suficiente. Eu le făceam cu sfințenie, dar iată că SM tot s-a ascuns. Fă-ți curaj și programează-te la medici la care probabil că până acum nu ai mai fost și ia „la bani mărunți” fiecare părticică a corpului tău.
Nu te mulțumi cu puțin.
✨ Sharing is caring, așa că te invit să le spui și altora despre #UnicornulCuScleroză. S-ar putea să îi ajuți să înteleagă adevarata dimensiune a SM și că, în definitiv, pacienții cronici sunt la fel de faini, activi și implicați ca orice altă persoană.
