Te provoc la un nou exercițiu de imaginație. Sau, mă rog, de memorie: tu ce ai făcut în ultimii doi ani? Eu aș putea să spun așa: m-am căsătorit, am fost nașă de botez (cele mai fericite evenimente din viață), mi-am pierdut doi bunici (cele mai puțin fericite evenimente din viață). Mi-am schimbat rolul în cadrul companiei la care lucrez, am construit zeci de noi relații cu oameni tare faini. Am contribuit la organizarea a două evenimente majore pentru companie și implementarea altor câteva mai mici. Am citit 30 de cărți, am abandonat alte 5 pe parcurs, am scris (poate) sute de pagini de texte și am ieșit cu prietenii de nenumărate ori. Am mers la mare, la munte, la filme, concerte și spectacole de comedie. Desigur, am petrecut vreo 5 ore in aparatul RMN și altele 20 la spital, pentru administrarea celor 4 doze de Ocrevus. Și câte altele. Tu? Ce ai făcut în doi ani?
Ei, după ce ai făcut acest exercițiu, gândește-te la că în cazul celor mai multe dintre momentele importante pentru tine au fost prezente câteva elemente cheie: nevoia, factorul motivator, estimarea rezultatului și urmărirea evoluției situației în vederea atingerii rezultatului dorit. Cu alte cuvinte, ti-ai setat un obiectiv, ai făcut lucrurile cu un scop.
De ce îți spun toate astea? Pentru ca la fel a făcut și Dragoș: revenirea la stadiul initial (cel dinainte de puseul din 2018, nu sănătate totală) a fost scopul pentru care a muncit din greu, zi de zi. Cât a durat până a văzut primele rezultate? Doi ani. Îți poți imagina cum e să tragi de tine doi ani de zile fără să vezi vreun rezultat? Și… când spun „rezultat”, nu vă imaginați ceva major.
Îți spuneam că și în pandemie am continuat să merg cât de mult, să fac exerciții acasă, sperând la ziua în care voi putea face măcar câțiva pași fără baston. Când clinica de recuperare s-a deschis, am început să merg din nou la kineto, de trei ori pe săptămână. Între timp, un amic de-ai mei a rămas fără permis și mi-a cerut ajutorul pentru a-și face treaba. El era tâmplar, știam ca are 3 copii și că nevoia lui de sprijin e acută. Așa că am început să îl duc cu mașina de colo-colo, iar în timp ce el își făcea treaba, eu mă odihneam în mașina (pentru că fizic nu puteam face multe, până și condusul îmi era greu, așa că profitam de orice ocazie pentru a-mi reface puterile). Într-o zi, stand în mașină am observant că preșul din fața scaunului pasagerului era murdar, așa că am ieșit din mașină, să merg să îl scutur. Atunci a avut loc marea mea realizare: am putut să dau roată mașinii, fără să mă sprijin de ea sau de baston. Când mi-am dat seama că merg fără sprijin am început să plând de fericire. Nici nu mai știu dacă am scuturat preșul, atat am fost de fericit. După doi ani de mișcare și recuperare de 3 ori pe săptămână am vazut primele semne că eforturile mele nu sunt în zadar.
Mă întreb cum o fi ca după doi ani de efort continuu, piatra de temelie a tuturor speranțelor tale să fie 10 pași. Mă întreb, dar parcă nu vreau să știu. De fapt, nu cred că este ceva ce putem vreunul din noi înțelege pe deplin. Nu pot să îmi dau seama cum mi-am găsit motivația să nu renunț, și mie mi se pare excepțional. Aveam așa o ambitie de a nu renunța încât deseori ajungeam la clinică înaintea terapeutului meu. El mereu glumea și îmi spunea: „Măi, sigur asta nu e clinica ta? Zi-mi dacă ești patron!”. Dar pașii aceia făcuți de jur împrejurul mașinii mi-au arătat că se poate. Mă duceam în parc și mă forțam să merg fără cârjă câte 5 pași, apoi 10 și tot așa… Indiferent de vreme, ce stare aveam, eu mergeam în parc. Maximum am mers 50 de metri fără susținere, dar eram fericit.
Iată cum niște pași nesemnificativi pentru oameni au ajuns să fie centrul universului lui Dragoș și toate speranțele sale. Am ținut morțiș să povestesc episodul cu mașina într-o postare separată pentru că mi se pare că primim niște lecții tare importante de aici, anume:
- Lecția răbdării. Uneori avem nevoie de timp pentru a ne reveni, iar când asta se întâmplă și ne hotărâm să ni-l acordăm, ar fi bine să o facem fără a ne da un deadline. Lucrurile, uneori, nu se întâmplă în ritmul dorit, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm.
- Lecția perseverenței. Personal, am început de o grămadă de ori diferite etape în care mi-am propus să fac anumite schimbări pentru a-mi fi mai bine și am jurat pe roșu că am să mă țin de treabă, dar după ce vedeam că schimbările nu se întâmplă în ritmul dorit, renunțam sau îmi îndreptam atenția spre alte lucruri. Ajungeam să îmi ignor propriile reguli – dacă stau bine să mă gândesc fac asta chiar acum. Sunt perfect conștientă că Dragoș era motivat de problemle de echilibru și mortice, care îl încurcau foarte tare în viața de zi cu zi. Și totuși aș vrea să cred că nu trebuie să așteptăm ceva care să ne schimbe viața în asemenea hal pentru a face ce simțim că e bine pentru noi.
- Recunoștință. Încă o dată, lecția recunoștinței. Nu știu dacă ați realizat, dar în poveștile noastre Dragoș se concentrează foarte mult pe relatarea faptelor și rareori pe a se plânge. Deseori trag cu cleștele de la el informații despre cum s-a simțit, sau ce a însemnat pentru el cutare întâmplare. De ce? Pentru că a învățat că în loc să se lamenteze pentru un destin pe care nu are cum să îl schimbe, mai bine arată recunoștință pentru modul în care toate întâmplările acestea l-au modelat ca om și i-au arătat care sunt momentele, oamenii, situațiile și lucrurile în care să creadă și pentru care să fie recunoscător. A ignorat drama și a învățat să iubească și, mai presus de toate să SE iubească.
În încheiere, vă las tot cu un gând al lui Dragoș: Citisem o mie de articole despre SM, în minte aveam ce spuneau medicii: la 6.5 EDS, te duci tot în jos. Am vrut să demonstrez că se poate și altfel, că sunt și excepții.
