Disclaimer: nu este vorba despre luna de pe cer, așadar nu urmează un articol cu tematică astrologică.
Experiențele de toate felurile sunt cele care ne modelează ca adulți, ca oameni. Cu toții trecem prin bune și rele și fiecare moment, persoană, experiență, chiar și vorbele pe care le spunem și ne sunt spuse ne modelează precum apa erodează pământul. Ne schimbăm și ne adaptăm, în funcție de ceea ce trăim, este ceea ce ne ajută să supraviețuim. Cred că îi și spune „supra-viețuire” pentru că, spre deosebire de plante, spre exemplu, nu e suficient doar să fim în viață. Trebuie să fim mai mult.
Ei, în acest context, în ultimii 8 ani am încercat să mă concentrez asupra „ordinii” din viața mea și să păstrez alături de mine doar oamenii și experiențele care îmi fac bine. Evident, nu am reușit în totalitate, dar măcar am conștientizat că ținee foarte mult și de mine să controlez elementele pe care le las să îmi influențeze emoțiile și trăirile. Totodată, i-am făcut loc în inima mea unui suflet blănos, care m-a salvat de-a dreptul: Luna. Știm cu toții că animalele de companie sunt terapie pentru suflet. Cu acest gând subconștient, imediat după ce am făcut programarea la acel prim RMN care mi-a dezvăluit că trăiesc cu SM am cumpărat un cățel (da, am cumpărat pentru că pe paginile de adopții nu găseam nici cum un cățel de talie mică, de care știam că pot avea grijă cum se cade). Așa a ajuns Luna în viața noastră. A fost o decizie spontană, pe care am luat-o fără să îi spun iubitului meu ce am de gând. L-am pus în fața faptului împlinit (nu mă laud cu asta, neapărat… ba da, mă laud 😊 dar am și avut noroc că a primit cu drag bulgărele de blană în viața noastră).
Așa cum am mai spus în postările anterioare, Luna a avut nevoie de o atenție specială în primele ei luni de viață. De voie, de nevoie, am devenit dog-parents, cu hrănit cățelul cu biberonul din 6 în 6 ore și tot ce trebuie. A fost obositor? Desigur, cui ii face plăcere să se trezească la 4, 5, 6 dimineața să prepare lapte praf? Cred că arătam ca un zombie la acele ore ale dimineții, învârtind în laptele praf cu o mână și ținând cățelul în cealaltă – căci era cât palma și, desigur, o luam după mine peste tot (cealaltă opțiune era să vină ea, oricum, după mine și să o calc în picioare, căci era cât o gâlmă neagră).
Luna, un cățel-terapeutic
Pentru mine, însă, Luna a fost salvare. Practic, ne-am salvat una pe alta. Simpla prezență a ei în casă emana bucurie, iar schimbarea n-am simțit-o doar eu. Ne-a responsabilizat pe amândoi extrem de mult, dar în același timp a readus jocul și bucuria pură în casa noastră. Ne-a dat motive să râdem cu poftă în fiecare zi, iar asta s-a tradus prin mai puțină atenție și energie investite în lucrurile negative. Iar când spun „lucruri negative” mă refer inclusiv la a trăi cu gândul „am o boală degenerativă pe care am să o duc pe picioare toată viața” care, inevitabil, rulează în fundal.
Animalele de companie sunt niste făbricuțe de iubire. Bine, de iubire și căcuță, dar asta nu mai e atât de relevant 😊. Faptul că, zi de zi, aveam posibilitatea să îmi revărs tone de iubire în direcția pufoșeniei, pentru mine a însemnat pansament pentru suflet. Un motiv în plus să fiu bine. Și nu, nu spun că dragostea familiei și a iubitului meu nu erau suficiente, departe de mine gândul ăsta. Pur și simplu este un alt fel de drag purtat unei ființe, de care cred că fiecare dintre noi avem nevoie.
Așa cum cred că nimic nu este întâmplător, nici Luna nu a ajuns întâmplător la noi. Probabil că aveam nevoie să primim în viețile noastre unul dintre cei mai jucăuși și iubitori căței din Univers, la fel cum și ea avea nevoie de cineva care să o scoată din mediul toxic în care se afla. (Paranteză: când a ajuns la noi, vechii proprietari o dăduseră cu parfum, să nu se simtă că o ținuseră în murdărie. A trecut mirosul ăla grețos de parfum abia după o săptămână. Nu mai zic ca au luat-o de lângă mama mult prea repede, de unde și nevoia de a o hrăni cu lapte praf.). A fost ce ne așteptam să fie? 100% nu, în primul rând că trebuia să fie un soi de Bichon negru, băiețel, dar iată că a devenit o vulpiță fâșneață. E mai mult decât puteam cere, e medicamentul nostru de zi cu zi.
În ceea ce mă privește, faptul că n-aveam timp să-mi fie milă de mine, din grijă pentru cățeLuna… chiar cred că m-a salvat de la o posibilă depresie sau, măcar, o tristețe profundă. În astfel de clipe, primele în care înveți să trăiești cu un diagnostic care știi că te va însoți o viață întreagă, este esențial să nu cazi în butoiul cu melancolie. Eu așa cred. Și dacă toate cuvintele de încurajare ale celor din jur pot să treacă pe lângă tine ca și când n-ar fi fost (căci știi că sunt doar cuvinte), atenția și iubirea unui suflet necuvântător știi sigur că sunt autentice, reale. Animăluțele nu știu să disimuleze, nu se pot preface că te iubesc, că vor să fie cu tine, că se bucură să fiți împreună, iar faptul că ai această certitudine, credeți-mă, e pansament pentru suflet.
✨ Sharing is caring, așa că te invit să le spui și altora despre #UnicornulCuScleroză. S-ar putea să îi ajuți să înteleagă adevarata dimensiune a SM și că, în definitiv, pacienții cronici sunt la fel de faini, activi și implicați ca orice altă persoană.
